Când începi să ridici ziduri împrejurul tău le gândeşti ca pe un prag de care să nu treacă apa de ploaie. Le înalţi apoi, să te ferească de viscol iar mai târziu de razele fierbinţi ale soarelui. Te laşi prins în iluzii de arhitect amator care crede că pune temelia edificiului ideal şi tot construind realizezi că peretele e deja mai înalt decât statura unui om, că ai uitat să laşi loc de ferestre, de uşi, cu desăvârşire. În graba de a te păzi de tot ceea ce ameninţa să-ţi facă rău te-ai apucat să zideşti fortăreaţa prin care să nu mai răzbată nimeni, nimic, niciodată. Te-ai lăsat ademenit de gândul că izolarea înseamnă siguranţă, iar acum blestemi amintirea primei cărămizi pe care ţi-ai potrivit-o la picioare ca piatră de temelie pentru cavoul care avea să-ţi ocrotească tot restul existenţei. Ce mai poţi face când îţi dai seama ce-ai născocit? Dacă încerci să-l dărâmi, zidul s-ar putea nărui peste tine. Ar însemna două munci în zadar şi un final tragic. Mai bine te-aşezi în genunchi undeva în mijlocul beznei tale nenorocite şi te rogi ca ploaia să sape în cărămidă, viscolul să o chinuie nemilos, soarele să ardă cât mai zdravăn iar zidarul să fi fost nepriceput...
M-am bucurat atât de mult în clipa când am ştiu că vezi zidul din jurul meu. Dar ai clintit două cărămizi numai, cât să pătrundă adierea unui vânt mai neastâmpărat, iar acum nădăjduiesc la mai mult, la sunete, culori... Şi zgârii cu unghiile şi strig până când cineva va avea curajul să mă salveze. Mulţumesc! Sper să-nţelegi vreodată pentru ce...
|
|
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu