Festivalul fumului

Şi au fost “Baladele Dunării”, ediţia a XV-a. A cincea la care am asistat. Noi. În prima seară, cea de concurs, nu am reuşit să ajung din cauza jobului, dar am sperat să-mi fie ăsta motiv ca să aplaud mai vârtos în cea de-a doua. Mi-au spus unele persoane că au fost concurenţi foarte puţini şi „răguşiţi” dar am sperat - din dragoste pentru folk - să-şi fi pierdut cei dintâi urechea muzicală. În zadar! Concurenţii chiar au fost mai puţini şi mai prost pregătiţi ca niciodată. Şi ceea ce mă intrigă în toată povestea asta este că juriul a acordat şi anul acesta, la fel ca şi anul trecut, un premiu nemeritat Galaţiului în numele căruia participă tot felul de băieţaşi care zăngănesc la chitară. 

Locaţia festivalului a fost foarte nimerită. Grădina Muzeului de Artă este frumoasă şi plină de verdeaţă în perioada asta. Scaunele au ajuns cam pentru toată lumea, toaletele ecologice au fost - trebuie s-o spun! - peste limita oricăror aşteptări de curate şi parfumate. Daaarrrrr scena au amplasat-o departe de ochii publicului şi mult prea jos! Abia dacă i-am zărit printre pletele şi umerii celor din faţa mea pe oamenii care au avut ceva de spus sau de cântat la microfon. Ca să nu mai spun că libertatea spaţiului a însemnat pentru cei mai mulţi şi libertate de mişcare, de foială adică. Şi că cel mai apropiat coş de gunoi l-am găsit abia dincolo de gardul muzeului, în stradă.

Candidat fără concurenţă la secţiunea Bâlbe, prezentatorul Hippy a reuşit să-i boteze pe Dinu „Gândul” şi pe „Emanueala” Turcu, nu înainte să ne ureze ceva din inimile lui, că cică ar avea două. Când a pronunţat pentru a nu-ştiu-câta-oară cuvântul PRACTIC care, practic, i-a fost un tic verbal imposibil de trecut cu vederea, practic am izbucnit cu toţii în râs.

Şi poate că ar fi cazul să încep să scriu despre cât de minunat este Nicu Alifantis dacă nu m-ar reţine un detaliu care ne-a condimentat seara la modul gri-sufocant. La Festivalul „Baladele Dunării”, organizat anul acesta în aer liber, jumătate din public a înţeles că trebuie să vină cu rezerve de ţigări, că e liber la fumat! Idioţii din jur - şi n-o să-mi scuz apelativul nici măcar faţă de cunoscuţi - au ars ţigară după ţigară, fără să ţină cont de ceilalţi oameni care veniseră acolo pentru muzică, nu ca să le inhaleze fumurile.

La final, că finalul este motivul pentru care am îndurat toate cele povestite mai sus, am avut parte de un recital Nicu Alifantis & ZAN atât de frumos precum mi-aş fi dorit să fie întreaga seară. Recital care, desigur, a fost întrerupt înainte de vreme de o ploaie obraznică. Înainte însă ca norii să-şi facă de cap am avut parte de o surpriză demnă de toată admiraţia: organizatorii au lansat o sumedenie de lampioane zburătoare care au plutit către înaltul cerului până când le-am putut confunda cu primele stele ale nopţii.

Până la anul încerc să-mi păstrez credinţa în folk şi dreptul de a respira.