Cu teama în buzunar

joi, 17 martie 2011

În ziua în care voi prinde peştişorul de aur îl voi sechestra până îmi va îndeplini dorinţa de a pătrunde, preţ de câteva ore măcar, în mintea unui bărbat. Pentru că nimic din ceea ce aud sau văd sau citesc nu îi poate justifica pe indivizii care hărţuiesc femei doar pentru că le face plăcere. Doar pentru că în mintea lor - zic eu - se petrece cu totul altceva decât în realitate.
Mă plimbam ieri pe Faleză cu privirea pierdută printre valurile mereu tulburi ale Dunării. Eram doar eu şi pantofii care mă strângeau. După ce m-am depărtat de apă am început să disting tot mai bine un ţăcănit în urma mea. L-am identificat undeva departe, în copilărie, pe când aveam şi eu la spiţele roţilor de la bicicletă nişte chestii din plastic care trăncăneau sacadat. Am privit înapoi peste umăr şi am văzut un ins îmbrăcat în trening alb (nu mă întrebaţi de ce, pur şi simplu nu sufăr treningurile albe!). Din toată lăţimea aia de trotuar aproape pustiu de la P-uri - că pe acolo mă aflam deja - omul mergea taman pe urma paşilor mei.
Mi s-a adresat la un moment dat cu „domnişoară, aveţi ceva alb în păr” şi m-am lepădat de presupusa pânză de păianjen din mers, spunându-mi că asta îi era grija. Dar l-am auzit apoi din nou: „la ce să se uite şi bărbaţii ăştia...” Şi am mărit pasul şi aşa torturat de încălţările de primăvară. Am auzit sunetul roţilor de bicicletă în continuare, mai departe ori mai aproape. Am luat autobuzul pentru două staţii şi l-am văzut pedalând în urma lui. Am coborât şi i-am simţit privirea urmărindu-mă până când am intrat în clădirea în care lucrez.
De indivizi din ăştia am tot avut parte de-a lungul timpului şi sunt convinsă că nu există femeie care să nu fi avut de-a face cu ei. Bine-nţeles, femeie-pieton, vinovată de expunere cotidiană fără partener. Femeie care speră că mergând pe jos şi-ar mai risipi din gândurile negre şi ar mai topi din cele câteva kilograme în plus. Femeie care străbate la pas oraşul din magazin în magazin. Femeie care are dreptul neîngrădit la a păşi fără teamă pe străzile aşa-zis civilizate.
Într-o lume în care muieri despuiate, mahalagioaice şi provocatoare sunt afişate peste tot nici decenţa nu te fereşte de a deveni ţinta unei hărţuiri nejustificate. Desigur că în mintea celor care îşi caută prada la întâmplare, pe stradă, nu există vreun pic de logică. Nu există refuz sau respingere, nu există ruşine sau regret.
Eşti obligată să îţi incluzi teama în programul de zi cu zi. Să trăieşti cu ea în buzunar şi să te chinui să o sugrumi de câte ori vrea să evadeze. Să rememorezi mişcări de autoapărare reţinute din filme şi să te rogi, fără adresă, să nu fii obligată să le pui în practică. Să îţi dregi vocea pentru un strigăt de urgenţă, mult mai la îndemână decât un 112. Şi să te întrebi, cu un nod în gât, cum ar fi dacă tembelul din miezul zilei, din mijlocul oraşului, ar apărea din nou când mergi seara acasă.

2 comentarii:

  1. sfatul meu e ca in astfel de regretabile situatii sa ti infringi panica, sa ramii calma, stapina pe sine, siguranta de sine va intimida pe cind teama nu, e la fel in lumea ciinilor, trebuie sa nu arati ca iti e teama...in paranteza fie spus: e frumoasa faleza de la voi

    RăspundețiȘtergere
  2. E frumoasă faleza. Dar vorba aia... păcat că e populată. :D

    RăspundețiȘtergere