Poate cineva mă va chema într-o noapte ca asta:
hai să alergăm prin ploaie...

Asculta mai multe audio Divertisment

Mâzgăleli

E o vreme în care m-aş încumeta să pornesc către orice creştet de munte, dar să mă ridic câteva clipe în vârful picioarelor ca să ajung până la vise nu reuşesc. Sunt zilele astea în care pornesc câte-un război cu fiecare gest, idee sau om, capitulând pe nerăsuflate înainte de a începe un altul. Sunt gânduri răzvrătite despre cum ar fi fost dacă n-aş fi fost... ce-aş fi putut dacă aş fi putut... care ar fi dacă aş fi... cine ar fi îndrăznit dacă aş fi îndrăznit... cum s-ar fi nimerit dacă s-ar fi nimerit...

Nu-mi place de mine. Mă îngrozesc în fiecare clipă de duşmănia cu care otrăvesc totul în jur doar ca să se asorteze cu norul din mine. Îmi aud replicile tăioase şi mă întreb cu vocea cea mai apăsată a conştiinţei putrede: cum am să repar vreodată ravagiul pe care îl fac acum?

De parcă lumea ar aştepta vreodată ca eu să reacţionez...

Mi-a plăcut tare mult de Alina la Baladele Dunării

Ca o dimineaţă

Tu nu ştii că pe peretele în care soarele-şi reazemă dimineaţa câteva raze am patru dreptunghiuri semnate de tine. Cuburi de aer decupate, răsfoite, căutate şi recitite într-o zi în care albul sufocant al varului trebuia musai înviorat. Notasem o groază de citate pe hârtiuţe tăiate în forme de fluturi şi flori, dar ecoul lor rămânea surd, între ghilimele sugrumate de îndoială. Că poate oamenii care le-ar fi scris ar fi avut cu totul altceva în minte şi mai ales în suflet atunci când le-au aşternut pe hârtie.

Prospectul flacoanelor tale geometrice l-am descifrat treptat, de la o săptămână la alta, regăsindu-te în miezul lor şi uneori viceversa. Regăsindu-mă pe mine atât de adesea în conţinutul lor încât am început să cred în magia cuvintelor izvorâte din suflet. Creează dependenţă, să ştii! „Un prieten bun e ca o dimineaţă...” scriai tu, iar partea cea mai bună este că poate fi nenumărate dimineţi la rând! Nenumărate după-amieze, zile în şir...

Felicitarea mea vine cu zece zile mai târziu, zile în care mi-am răscolit amintirile întrebându-mă ce-ar fi mai bine să scriu. Când vine vorba de tine mi-e teamă mereu să nu spun prea puţin, să nu cumva să fie om care să afle în treacăt de existenţa ta fără să înţeleagă câţi oameni se simt norocoşi că te-au cunoscut.

În sufletul meu eşti dincolo de dragoste, admiraţie şi recunoştinţă o splendidă şi nemărginită minune. Îţi doresc să rămâi veşnic acelaşi om pe care noi toţi îl iubim pentru că mai este cineva care trebuie să te cunoască aşa. Să fii fericită, Angela!

Poveste pentru Pavel

PAVEL are 6 ani şi locuieşte în Galaţi. Îi plac fluturii, desenele animate cu Tom şi Jerry, dar mai ales acordurile muzicii clasice. În urmă cu doi ani a fost diagnosticat cu autism atipic şi ar avea şanse de recuperare doar dacă urmează terapia adecvată.

Donează în urna mobilă, pusă la dispoziţie de Fundaţia "Inimă de copil", aflată la redacţia "Vieţii libere"

SAU

cumpără o invitaţie la spectacolul umanitar de sâmbătă, 15 mai, ora 19,00, care va avea loc la Casa de Cultură a Studenţilor din Galaţi. Un concert de flaut, folk şi alte momente speciale

SAU

depune o sumă în contul RO81INGB0000999900445265 (RON) deschis la ING pe numele mamei lui Pavel, Mirela Burhuc

Spune alături de noi „Povestea pentru Pavel”! Ajutandu-l pe el, construim punţi între noi!

http://www.viata-libera.ro/articol-Poveste_pentru_Pavel.html

Vis de primăvară

Dimineaţă devreme începe isteria şi forfota dinaintea plecării. Un munte de haine pe care îl reduc întâi la jumătate, apoi la un sfert, rezultat la care mai adaug cinci perechi de şosete şi încep să îndes în rucsac. E prea mic, ştiu, e întotdeauna prea mic. Şi prea greu! Mai intră pe lângă ţoale o sumedenie de accesorii mai mult sau mai puţin folositoare - cu tot cu controversata ruletă, mâncare cât cuprinde, apă din belşug şi „vorbe de duh” la închiderea fermoarelor. Sunt echipată de parcă aş pleca la munte... Aaaa da’ chiar plec la munte! îmi reamintesc copleşită de icapacitatea de a manevra izoprenul, sacul de dormit şi rucsacul deodată.

Pe drum poveşti şi glume asezonate cu turtă dulce şi ocheade la ceas. Ajungem noaptea, clar, în hohote de râs pe seama unei emisiuni extramegasuperpretenţioase de la Radio Cultural care ne amuza mai ceva decât un stand up comedy. Montăm corturile la lumina farurilor, mâncăm la lumină de lanternă şi privim muţi de uimire puzderia de stele. Constelaţii de care auziserăm în treacăt la orele de geografie se lăsau ghicite cu ochiul liber pe bolta impresionantă de la Izvorul Muntelui. Răbdare să ai. Apoi program de somn scurt şi friguros, retezat brusc de gâlceava păsărilor de la munte care-şi fac gimnastica la răsărit. Luăm un mic dejun copios stropit cu trei în unu şi vişinată şi purcedem la drum. Ah, ce drum!

Mărturisesc că în primele două minute de urcat pieptiş pe un deal încăpăţânat am vrut să renunţ. Picioarele nu vroiau să mai funcţioneze, plămânii la fel, mă simţeam sleită de orice putere. S-a rezolvat cu o încurajare scurtă şi la obiect care mi-a ajuns tot uichendul. Apoi s-a dezlănţuit minunea. Mai întâi am scăpat de hainele groase şi am trecut la cele de vară, că nu se mai putea de cald. Apoi ni s-a arătat creştetul Ceahlăului în toată splendoarea lui, desupra pădurilor verzi şi proaspete, şi ne-am mirat în cor de sublimul peisaj.

Urcuşul a fost greoi din cauza lipsei de antrenament, a kilogramelor din spinare, a soarelui arzător şi a nerăbdării. Printre pomi, jnepeni şi petice de zăpată am răzbit către cabana Dochia care avea să ne fie gazdă pentru o noapte, am mâncat iaaaarrrr, pentru că eu una am o foame continuă la munte şi am pornit spre Toaca. Spre vârful ăla de care mă îndrăgostisem eu cu ceva ani înainte, pe care am mai urcat o dată, dar nu aşa... cu sufletul împăcat.

Am văzut un frumos apus de soare cu mâinile încremenite de frig pe aparatul de fotografiat şi m-am trezit a doua zi de dimineaţă să privesc şi răsăritul. Atâta linişte nu pot să cuprind în cuvinte! Nu ştiu să zic cum anume urechile nu îmi mai erau de folos la ora 6 dimineaţa în vârf de munte. Ciripiturile abia dacă se distingeau iar vântul era şi el în vacanţă. Soarele se ridica uşor, fără zarvă, fără pretenţii, încălzind culorile peisajului şters de dinaintea zorilor, lăsându-se admirat de spectatorii curioşi care îl pozau în faţa cabanei.

La coborâre am urmat un alt traseu, un alt peisaj magnific în care şedeau la loc de cinste măiestre pietre modelate de-a lungul anilor de vânturi aspre. Ne-am minunat de formele lor curajoase care păreau să fie puternic înrădăcinate în inima muntelui şi le-am admirat pe tot parcursul coborâşului nostru. Am căzut, m-am julit, dar am salvat totuşi cu brio aparatul foto şi am râs de mine bucuroasă că am rămas pe alocuri aceeaşi ameţită cu genunchii beliţi. Ăsta e rezumatului rezumatului de uichend iar restul poate veţi înţelege din imagini. Eu încă nu m-am întors cu gândul de acolo...