Într-o după-amiază nasoală de toamnă, pe când îi făceam pe ghidul prin Galaţi, am legat un pact. Ori mie mi se citea pe mutră disperarea, ori lui, nu mai ştiu... Dar ne-am zis atunci - parcă aşteptând într-o staţie - că dacă eu nu mă mărit şi el nu se însoară în zece ani ne căsătorim unul cu altul. N-am să-mi dau seama de ce fac oamenii afirmaţii din astea absurde cărora le ataşează şi termene-limită, dar m-am prins în secunda imediat următoare că trebuie să mă rog vârtos şi fără încetare pentru o minune în sensul lui, că în al meu...
Tase al nostru a întâlnit în vreo doi ani - rezonabil! - marea dragoste, s-a mutat de la Brrrăila toooooocmai la Arrrad şi s-a însurat. În pozele de la celălalt capăt al ţării, cu Roberto şi Crina în zi de primăvară, li se zăreşte fericirea şi împlinirea sfârşitului căutării. Casă de piatrrră să aveţi şi... copii de plastilină :P
|
|
Uite aşa s-a dus şi speranţa mea de a fi domnişoară de onoare la nunta ta cu Tase. :))
RăspundețiȘtergereFelicitările mele celor doi.
Am impresia că pe baza noastră se desfiinţează funcţiile de mireasă şi domnişoară de onoare :P
RăspundețiȘtergereFericirea lor m-a emoționat până la.. lacrimi.
RăspundețiȘtergereCasă de piatră!
Da io ce am? Is negru?
RăspundețiȘtergereTu? Ai totul! Eşti fericit :)
RăspundețiȘtergere