şase

Când degetele mi se odihesc pe tastatură iar mintea cotrobăie după flash-uri de pus pe hârtie. Mă simt ca într-un carusel: dacă privesc în jur mi se face rău! Aşa că-mi pironesc privirea spre înalturi, de dragul zborului de o clipă...

Acasă cu Mob&Deco

Mi-am dorit totdeauna un loc doar al meu. O casă mică şi lumioasă în care să-mi încapă universul tot şi din când în când o mână oameni în armonie cu el. De curând însă am decis că a venit vremea să îi caut sensul cuvântului „a locui”!  Iar acasă a căpătat un alt sens din ziua în care am hotărât să decorez totul de la zero. Pornind - cum altfel? - de la mobilier. Totul a început, desigur, cu zeci de ore de căutări şi documentări online. De la culori, materiale şi tedinţe până la ideile fixe pe care nu le-aş schimba pentru nimic în lume.

Din aproape în aproape, descoperind pagina www.mobdeco.ro am avut sentimentul că am ajuns, în sfârşit, la mine acasă! Pe lângă mobilierul întocmai cu dorinţele şi nevoile mele am descoperit o groază de idei excelente de decorare şi, mai ales, posibilitatea de a comanda şi a cere informaţii direct pe site. 

Răsfoind pagină după pagină am decis că livingul meu s-ar simţi fericit cu un colţar extensibil Perla. Elegant şi practic, ideal pentru spaţiul meu. Apoi, după alte câteva click-uri, am fost de-a dreptul fascinată de canapeaua Revolution, din piele ecologică, dotată cu un chit media incorporat (memory stick si iPhone music player, boxe) şi cu un elegant suport lateral pentru cărţi! Admirând modelul Palmer m-am declarat deja fericită că pot aduce orice culoare în livingul meu şi am căpătat încredere să mut canapeaua, măcar imaginar, în orice loc din încăpere.

După ce mi-am făcut o idee despre cum va arăta livingul în care îmi voi invita toţi prietenii am trecut la capitolul cel mai personal. Dormitorul. Patul meu. Tot pe www.mobdeco.ro am găsit soluţiile pentru oaza mea de relaxare. Uşor de înţeles că m-am îndrăgostit iremediabil de Rossville, pentru trăsăturile lui elegante, neconvenţionale. După părerea prietenei mele, Alden ar fi modelul care m-ar caracteriza cel mai bine, datorită design-ului avangardist şi a stilului multifuncţional. Însă ar mai fi de luat în considerare şi Umbria sau Messina, ambele moderne şi luxoase, care s-ar încadra de minune în dormitorul meu!

În două zile de răsfoit pagina Mob&Deco mi-am umplut coşul de cumpărături cu trei canapele şi patru paturi. Uşor de înţeles că va trebui să aleg doar câte un produs din fiecare categorie şi să mă decid, în final, asupra culorilor pe care să le aleg. Dar înainte de comanda finală voi ţine cont şi de sfaturile inspirate de pe site şi, desigur, de ofertele speciale.

 *material publicitar

în weekend - planuri de nuntă

Weekend-ul ăsta - de vineri dimineaţă până duminică seara - se petrece cel mai mare târg de nunţi din oraş, la Shopping City. Prilej cu care lansăm şi primul număr al unui ghid de profil care se va distribui gratuit în Galaţi şi Brăila. Toate astea sub numele "Nunta ta", eveniment pe care îl promovăm de ceva vreme. Noi, cei de la Addcity/ŞapteSeri/RadioZu. Aşadar, vă invit să aruncaţi o privire pe pagina event-ului şi să vă lăsaţi ispitiţi de concerte, defilări, promoţii, surprize... de certificatele noastre de căsătorie de o zi şi de numărul mare de expozanţi. 

fie-mi iertat pms-ul...

Sunt bărbaţi ăia de învaţă din filme. După ce le dau note de 7 pe imdb, cum primeau ei la orele de dirigenţie pe teme care-i făceau să roşească. Ăia de pricep că flirtul dintre personajele principale nu se petrece pe Marte. Că e pământean de-al nostru şi că are mai multe reţete decât cozonacul de paşti.

Bărbat ne place nouă femeilor să-i spunem individului care rămâne mereu în echilibru. Undeva pe graniţa dintre fascinant şi dezordonat. Desigur, înclinând mai mult către primul. Fără să-şi bage prea mult gel în păr. Ori să omită să îşi tundă unghiile. Potrivindu-şi hainele după normele de minimă estetică. Mestecând gumă doar până la coşul de dinaintea locului de întâlnire.

Sunt ceva mai bărbaţi ăia care nu gândesc (doar) între picioare. Care nu-şi dau testosteronul pe faţă undeva între primele şase replici şi trei ocheade. Chiar şi numai pentru a salva aparenţe prefabricate sau moştenite din tată în fiu.

În fine, bărbaţi sunt cei care ştiu că femeile au perioada aia a lunii. Plus zilele şi episoadele de dinainte. Stadiul de scorpie. Tunete şi fulgere. Punct. Restul rămân puberi forevăr sau cel puţin până le desenează vreuna, în creioane frumos colorate, diferenţele dintre sexe. Şi-ar mai fi...

Antirefren de zi lucrătoare

Ai trăit degeaba... Dacă nu te-a sfâşiat o dată măcar, la birou, durerea căscatului continuu după o noapte nedormită. Dacă n-ai mers la lucru mai mult beat. De dragoste, de alcool, de... şi mai mult alcool, de ce vrei tu. Dacă n-ai dansat vreodată miercurea până să se facă joi. Dacă n-ai râs sau plâns fără program, în miez de noapte din miez de săptămână. Ai trăit degeaba dacă le-ai trăit pe toate numai în uiched, regulamentar, fără cearcăne şi remuşcări.

Trăieşti încă degeaba dacă nu hoinăreşti vreodată ore în şir ca să te relaxezi după job. Dacă nu ai curaj să îţi schimbi coafura într-o zi de marţi, între al doilea şi al treilea ceas rău. Dacă nu îndrăzneşti să îţi iei la birou rucsacul cu care să te urci direct în tren. Dacă laşi vreo zi de concediu să se risipească în van. Ori nu te socoteşti măcar uneori pe tine mai presus de orice...

Ştii, planeta se învârte şi lunea şi marţea şi joia şi după ora 19... Chiar şi după ce nu mai circulă autobuzele! Oamenii pot fi chiar mai faini după job. Iar cafeaua e cu siguranţă mai bună când nu o bei singur, în faţa monitorului. Prietenii nu pot răbda mereu până sâmbătă ca să îţi spună ce au pe suflet. Aniversările nu se întâmplă decât prea rar în uichend. Spectacole, expoziţii şi lansări se petrec fără tine în fiecare săptămână. Iar tu nu faci decât să îţi grăbeşti seară de seară paşii către casă, numărând orele până la următorul sfârşit de săptămână. În care vei fi încercat timid să nu mai trăieşti degeaba. 

Cum era să fiu pacient

M-am hotărât astăzi să fiu întreagă şi sănătoasă. Să mă tratez în continuare după ureche, că e bine calibrată. Şi să îmi cumpăr ceva frumos cu banii pe care ar fi trebuit să-i „ofer” medicului. Toate astea după ce m-am oblojit mai departe singurică. Ca să mă fac, totuşi, bine.

Oricine mă ştie în stare să merg la sală, să mă lovesc cumplit la gleznă şi să îndur mai departe durerea în timpul exerciţiilor. Să continui cu mişcarea, să ţopăi la concerte, să port tocuri. Să mă tratez cu felurite unguente, să mă bandajez cu foi de varză, să renunţ o iarnă întreagă la patinoar.

Totuşi, după vreo două luni de amânări şi presupuneri, după insistenţele prietenilor şi încăpăţânarea gleznei mele de a fi mare şi tare, am hotărât să vizitez un doctor. Zis şi făcut. Căutat pe google „ortopedie galaţi”. Notat nume, telefoane, adrese. Evitat varianta unei consultaţii gratuite, pe baza asigurării de sănătate. Găsit medic valabil după ora 17,00. Făcut programare. Plătit taxă incredibil de mare pentru consultaţia de 5 minute cu tot cu oferit date personale, descălţat, analizat gleznă, încălţat, scris trimitere. Diagnostic: chist sinovial. Verdict: te aştept la spital să te operez. Aşa, din ochi, fără investigaţii suplimentare.

Şi aşa am ajuns eu să mă târâi spre casă mai cumplit decât în ziua în care mă lovisem. Că durea al naibii gândul că trebuia să taie din mine. Pe 22 ianuarie. O săptămână m-am dresat cu gândul că trebuie să mă duc la spital. Apoi am început formalităţile. Adeverinţă de la serviciu. Programare la medic de familie. Care programare e doar aşa, pentru fraieri. Că la uşa dumnealor se funcţionează tot pe principiul „care e ultima persoană?”. Vizită la CAS pentru vizat adeverinţa. Stat la coadă, fără oxigen.  Constatare-surpriză că pe undeva am două luni neplătite. Răscolit documente contabile, căutat dovezi de plată şi încă o vizită la CAS. Încă un stat la coadă. „Mergi la Registratură să-ţi înregistreze cererea şi să ţi-o ştampileze.” (Păi dacă ştiam asta de la bun început nu mi-o ştampilam singurică în photoshop!?) Obţinut toate hârţoagele pentru internare. Încă o săptămână dusă. Şi apoi încă una, că era medicul prea ocupat pentru glezna mea încăpăţânată.

Astăzi m-am dus la spital. Mi-am rezolvat totul la birou. M-am pregătit pentru concediu medical. Mi-am cumpărat papuci şi alte rahaturi. M-au internat. Mi-au luat sânge. A apărut nenea doctoru’, s-a uitat la glezna mea şi s-a mirat de cât a mai scăzut. Şi a decretat scurt, cu aceeaşi detaşare ca şi prima oară, că nu mai e de operaţie. Că trece cu unguente. Bă, idiotule!, şi dacă veneam acum două luni sau acum două săptămâni, când era mai mare, era de operaţie, nu!? Eram deja tăiată, pansată şi şchioapă...

Dar m-am trezit să întreb, vizibil interesată, cu ce anume să mă mai dau ca să-mi treacă. Totuşi.  De tot. Răspunsul medicului specialist: cu ce te-ai dat şi până acum!!!... Nu m-am mai dat de o lună cu nimic. Tratamentul corect pentru glezna mea e indiferenţa. A mea, a ta şi aş mai zice a cui, dar nu înjur (încă) pe blog...

M-am schimbat înapoi în hainele de stradă din câteva mişcări, m-am strecurat printre halatele albe ale studenţeilor medicinişti care se vor preocupa de sănătatea noastră pe viitor şi m-am uitat de două ori în urmă ca să-mi fixez în memorie statutul de pacient. Morala? Nu e niciun rahat de morală! Fiecare cu oasele, bolile şi riscurile lui. Fiecare cu asigurarea lui inutilă. Fiecare cu teama lui de a merge doctorul care să-l strice mai tare decât şi-a făcut-o cu mâna lui.

de ce BGG

De ce BGG (Blog Gathering Galaţi)? Pentru că orice prilej de conversaţie şi bere merită. Pentru că oamenii vin aici deschişi, pozitivi şi puşi pe fapte mari. Iar o mulţime de inşi cu frunţi descreţite e o raritate în oraşul ăsta. Pentru că - bloggeri sau nu - simţim fiecare să ne implicăm într-o comunitate locală şi să încercăm să facem oraşul ăsta mai fain.

Revin cu aceeaşi idee fixă, pe care am s-o repet până când Galaţiul o existe (măcar) pe harta acestei ţări. Că se întâmplă atât de puţine lucruri, că se întâmplă atât de rar lucruri faine, încât e păcat să ratezi vreunul. Că oamenii din jur mi se plâng, sictiriţi de plictiseală, că nu au cu ce să-şi ocupe timpul. Cum de am eu atâtea lucruri interesante de făcut?!

Apreciez cât se poate de sincer efortul celor care organizează BGG-urile şi care încearcă să dezvolte cât mai mult întâlnirile de genul ăsta. Deşi sunt de acord şi cu punctul de vedere al Laurei! Şi mă plâng la unison cu majoritatea că asemenea evenimente trebuie să aibă loc musai în uichend.

Una peste alta, pot spune că m-am simţit bine la BGG4 şi că a fost plăcut să stau la poveşti cu oameni foarte fain. Iar din toate subiectele prezentate/discutate sper din tot sufletul ca „Paper Girl” să prindă contur în Galaţi, pentru că am deja în minte vreo trei paper-girl-iţe potrivite pentru treaba asta. Ştiu, cei care n-au fost acolo vor dori lămuriri suplimentare. Păi, ce-ar fi să le aflaţi la BGG5?

Mai multe detalii despre BGG4 găsiţi pe blogurile Nicoleta Doina Radu şi Gabriel Ursan

Iubesc iarna... very muci

Ştii ce e cel mai nasol când ieşi la plimbare pe timp de viscol? Nu că ţi se afundă picioarele până la genunchi în nămeţi, nici că-ţi îngheaţă pleoapele înlăcrimate, nici că respiraţia funcţionează doar prin fular. Nu e chiar atât de cumplit nici că îţi amorţesc de frig degetele în mănuşi, nici că trotuarele s-au pierdut sub deşerturi de zăpadă, nici că mergi mai mult cu spatele ca să poţi înfrunta viscolul. Nu e sfârşitul lumii nici când aluneci pe ipotetice trepte îmbrăcate în alb, nici când îţi scapi capacul obiectivului în zăpadă, nici când îţi găseşti sticla cu apă îngheţată. Nu poate fi decât haz de necaz să ţi se termine bateria când ţi-e lumea mai dragă, să te claxoneze o maşină că mergi pe mijlocul drumului sau să îţi îngheţe sticla cu apă (ştiu, cine bea apă iarna!?). Nu, nu e naşpa să aştepţi în staţie zece minute, nu e aiurea să escaladezi munţi de zăpadă la traversare, nu e capăt de lume că-ţi intră neaua în ghete. Şi nu e decât haios să cazi şi să nu-ţi pese, că oricum pici pe moale!

Mă, da’ ştii ce e cel mai nasol pe timp de viscol? Mucii, mă! Ăia care se scurg, în cel mai fericit caz, la câte zece minute. Ăia care nu te lasă să respiri când şi aşa respirai aproape imposibil. Mucii ăia pe care i-ai lăsa indiferent să ţi se scurgă în voie, da’ n-ai oglinda la tine să vezi cum îţi şade cu ţurţuri la nas. Şi scoţi o mănuşă - dacă eşti îndemânatic, sau pe ambele - dacă ai debit prea mare, pregăteşti o batistă de hârtie şi îţi lepezi secreţiile nazale. Pui mănuşa(ile) la loc şi cauţi cu privirea un coş de gunoi. La trei nămeţi depărtare, nord-vest. Bagi batista în buzunar şi îţi vezi de drum. Idem, idem, idem... indiferent de câte mâini ocupate ai avea, de cât de gros e omătul, de cât de tare bate vântul. Mă, dacă n-ar fi fost mucii, străzile ar fi fost astăzi pline de oameni, nu!?

Incredibil, ninge în ianuarie!

De când e zăpada despre trafic şi sate izolate? De când ne sperie un viscol de 24 de ore? De când am uitat să ne cumpărăm ghete rezistente la nămeţi? De când ne uimeşte ninsoarea în miez de iarnă?

Mi-l amintesc mereu pe comediantul Teo glumind pe seama unei ştiri: „Incredibil, fraţilor, ninge în ianuarie!! Cine a mai văzut zăpadă în ianuarie!?”. Mă uit pe fereastră în calupuri de minute legate, măsor din priviri stratul alb şi mă întreb unde ne-am rătăcit noi, copii, neînfricaţi, înfruntând ore în şir gerul.

În amintirile mele stratul de zăpadă era atât de mare încât ne săpam galerii pe sub ea. În povestirile celor mai în vârstă satele rămâneau izolate întotdeauna pe timp de iarnă. Dar cumva, de când ne-am cumpărat cu toţii maşini şi televizoare, o ninsoare întârziată şi îndelung prevestită apare pe sticlă cu bandă roşie de „breaking news”. Cumva ne doare pe toţi că viscoleşte, că idioţii rămân blocaţi în nămeţi şi că alţi idioţi dau fuga să-i filmeze.

Privesc iar pe fereastră. În parcare trei inşi îşi curăţă maşinile de zăpadă. În parc doar o siluetă de om şi un câine zgribulit. În faţa blocului nu a mai ieşit nimeni să cureţe aleea. Pe facebook lumea şeruieşte poze făcute de după ferestre sau furate de pe net. Cea mai abstractă iarnă din toate timpurile...

Bă, închide dracu’ calculatorul şi hai afară! Caută-ţi mănuşile groase şi un fes în fundul dulapului, pune şosetele cele mai groase şi hai să te pozezi în zăpada reală, până nu vine iarăşi primăvara! Dacă nu te omoară lenea, prepară-ţi un termos de vin fiert s-ar putea să te simţi fericit şi alive câteva ore bune.

Şi nu uita: iarna e un anotimp! Nu e nici pedeapsă, nici ştire, nici fenomen meteo...

Keep calm and just hate crismăs!

Epidemie de crăciuneală. Agitaţie. Haos. Şi-o întrebare tembelă încă din privirea de dinainte de-a fi aplicată: ce faci de sărbători!? Măăă... uit la filme, beau vin (c-am renunţat la bere!) şi mănânc seminţe (ambalaj albastru, desen cu o înaripată pestriţă, fără sare). Nu te-aşteptai la vreun răspuns chiar atât de sincer, aşa-i?

De la postarea nepublicată de alaltăieri (în care uram the sărbătorile, hohoho, fără pretext) mi s-au tot înghesuit motivele în nodul din gât, în pumnii îngheţaţi din buzunare, până-n străfundul orelor petrecute peste program. În dulcele spirit de turmă: hai să fim mai bunicei, mai apetisanţi, da’ după ce ne călcăm bine de tot în picioare.

În ordine aleatorie:

- azi-dimineaţă taximetristul mi-a înfăptuit o minune de ajun-ajunul-ajunului-ajunat şi-a transformat cele patru minute de aşteptare în unşpe!

- la bancă - lume multă, colind în surdină, server cu erori şi-un zmile de introducere în: ne cerem scuze, aşa se întâmplă de ssss...

- ştiri, campanii, afişe, event-uri, taclale. Caritabile. Musai despre copii & sărăcie & boală. Despre colindători. Despre sacrificat porcine şi risipă de şampanie. Copy/paste-uri de anul trecut, de-acu doi ani’, că cică spiritul dăinuie forever!

- vânzătoare total depăşită de situaţie „Ştiţi, mai trebuia să îmi daţi rest încă 30 de lei...” „Daaa!?” „Da...” „Îmi cer scuze, dar o să trebuiască să fac casa... Aşa e regulamentul...” Zumzăind apoi, pe fondul număratului banilor, despre aglomeraţie şi haos. Mie-mi zici!

- la birou - isteria printurilor. Apocalipsa 2013 în varianta Corel X4 and un pic de Photoshop CS3. Telefoane peste telefoane despre cum să ne f...m reciproc nervii ca să avem ce odihni la ei mai apoi, sub cetinile bradului din plastic.

- primul semese cu „vine moşul pe cărare”. Pe 18 decembrie. Până pe 24 moşu’ respectiv o să fie încă mai mult decât prea moş, subnutrit şi crăcănat de-atâta mers.

- festina lente pe Coşbuc & Brăilei, pe trecerea de pietoni, prin supermarket... Pe oriunde prin părţile esenţiale. Că cumva crăciunul se dilată de la un an la altul, înghiţind zilele pe de-antregul cu tot cu sâmbure.

- lovitură de pedeapsă: rafturi cu ciocolată devastate! Peste tot. Mie dacă nu-mi place aşezarea ciocolatei în raft să mor dacă o cumpăr!

Bă, care vreţi sărbători de iarnă fericite, pline de calorii şi cadouri, vi le dau şi pe-ale mele. Vi le dau aşa, goale, n-aveţi decât să le îndesaţi conţinuturi după cum aţi văzut la teveu că se face. După cum v-a relatat vecina de la trei. După cum vreţi să apară în poze, pe facebook. Tag cu numele meu, vă rog, în colţul negru din planul secund. Eu vreau să dorm!

Stock memories

Îmi amintesc deseori sms-uri. Aşa cum îmi amintesc prima zi de şcoală, omul de zăpadă, Domul din Milano... Îmi trec prin faţa ochilor fragmente de mesaje primite pe telefon, plus alte frânturi din senzaţiile iscate atunci. Şi mor de ciudă şi de bucurie, în acelaşi timp, că nu am încă destulă tehnologie cât să păstrez toate semeseurile vreodată schimbate.

Răsfoiesc mii şi mii de poze. Împărţite pe foldere, ani şi felii de suflet. Mi-e inima ghem de lână netoarsă & tastatură fără delete, derulând poze pe un singur sens. Jumătate plus unu din viaţă în imagini pe care nimeni şi nimic nu le mai reînvie. Ferice de cei care-şi trăiesc vieţile fără aparate foto!

Întorc pe dos conţinuturi de cutii cu colţurile roase. De prea mulţi ani, de prea multe mutări. Episoade din mine condensate între cartoane cu etichete anoste scrise în grabă. „pahare”. „discuri”. „trecut”. Şi-o cutie rămasă goală, pentru ce va urma...

Port cu mine schiţe şi planuri. Pe cele cărora nu le-a expirat încă vremea, poate doar farmecul. Pe cele care m-au făcut fericită numai pentru că... Noi doi într-un vârf oarecare de munte. Berea aia sorbită şezând pe-o bordură. Şi-un folk târziu pe plajă, la mare.

Când e să-mi răsfoiesc amintirile la final de an socotesc doar lucrurile care merită. Clipele alea invadate de surpriză şi fior pe spinare. Lucrurile pe care le-aş lua cu mine în orice colţ de lume. Oamenii cu care aş risipi zile şi nopţi în neştire. Mailurile pe care le-am recitit de cel puţin şapte ori. Şi aceeaşi singură dorinţă de dintotdeauna.

...cum ninge-n decembre

 "Vine Craciunul, sa ne bucuram de tristetile noastre..." (Ştefan Caraman)

Single da' bine

Când eşti single şi n-ai de gând să faci nimic în privinţa asta. E vreme de dilaila şi răsfăţ. De tunsori aiurite şi skinny jeans. De beţii neprogramate şi plecat în lume fără bagaj. De revăzut „Sex and the city” şi luat notiţe. 

Te îndrepţi nemăritată către pragul de treizeci şi-ţi ascunzi inelarul în locurile intens populate de neveste. Dacă pici în miezul unui interogatoriu, decretul se emite scurt şi categoric: c-ai să-ţi găseşti şi tu pe cineva până la treişcinci. Sau pân’ la patruzeci, în cel mai naşpa scenariu ever posibil. După ce vei fi divorţat deja de-o pisică şi doi papagali.

Când eşti liberă de orice nume de bărbat care să-ţi zumzăie persisitent în creier. Îţi vine greu să crezi c-ai să mai silabiseşti vreodată un altul, cu ochii daţi peste cap. Candidaţii la preşedinţia sufletului tău sunt eliminaţi încă de la început de campanie. Din varii motive mai mult sau mai puţin închipuite. Realitatea e cruntă şi sondajele ţin cu ea: nu mai există bărbaţi nefumători, cu simţul umorului şi iq-ul întreg, care să nu sforăie!

Păşeşti în vârful picioarelor pe lângă tipii boring, pe lângă relaţii care scârţâie, pe lângă foşti. Ca nu cumva hormonii dezlănţuiţi să-şi facă de lucru prin ogrăzi interzise. Risipeşti ocheade şi flirturi îndelung economisite. Fără să aştepţi roade. Zâmbeşti aiurea, oriunde, oricând. Cu pretenţia că e cel mai fain accesoriu pe care ţi-l asortezi. Doar în sinea ta râzi zgomotos: unde-ai umblat până acum, nebuno!?

Un fel de sweet november

În viaţa mea se intră pe uşa din faţă. Ori pe fereastra larg deschisă către soare. După caz... În viaţa mea se păşeşte doar cu zâmbet ştrengar pe buze. Fără planuri. Fără premeditări. Cu aerul că ai fi fost dintotdeauna acolo. Că n-ai să pleci niciodată. Că timpul nu-şi bagă nasul, pur şi simplu. 
Prin viaţa mea trec oamenii cu viteza acceleratului din poezie. Unii se duc pentru totdeauna. Alţii revin mai repede decât m-aş fi aşteptat. Unii lasă în urmă scârţâit metalic de roţi. Nor de fum. Alţii lasă bagaje frumos colorate şi îmbrăţişări calde de bun-rămas.

Mă mir în sinea mea. De câte ori mai vine cineva. Mă frământă clipele când învăţ un nume, o pereche de ochi şi încă o voce. Când reînvăţ un tic şi-un hohot de râs. Când rămân să zâmbesc unei mici amintiri. Să simt că am existat secunde în plus respirând pe altcineva. Să am trăiri şi unităţi de măsură a lor nebotezate încă de oameni.

Ridic din umeri a nu ştiu şi parcă nici nu-mi pasă. De ce unii se lipesc aşa de sufletul meu. Ce îi atrage către mine. Ce mă face să-mi uit stângăcii şi să iscodesc altele noi în preajma lor. Cum reuşesc să îmi schimbe direcţia câteva vorbe şi privirea aia asortată perfect.

P.S. N-am putut să o spun cu voce tare. Doar am gândit-o zgomotos. Cică oamenii nu se schimbă, devin tot mai mult ei înşişi...

-- titlu --

Ochii închişi. Mişcări de braţe care nu-ţi aparţin. Paşi adăugaţi pe care i-ai uitat de dinainte să-i înveţi. Dansezi pe melodii împiedicate în amintiri şi oftaturi. Cumva te deznozi de ele şi prinzi aripi. Dansezi de una singură, mereu în pijama, cu mânecile adunate strâns în pumni. Cu câte un umăr dezgolit la capătul braţului suspendat în echilibru. Aşezi câte un pas în spatele altuia şi te ridici pe vârfuri încordate în şoşete. Te arcuieşti ca o întrebare fără semn, te legeni de pe stângul pe dreptul şi născoceşti piruete haioase. Cerni gânduri negre pe acordurile pieselor pe care cineva, fără să ştie, le-a scris despre tine. Îţi fredonezi refrenele-sentinţe şi-ţi scuturi părul în semn de resemnare. „Ne vedeeem joi...”   

Gulliver

M-am trezit în ultimul ceas să povestesc despre „Gulliver”. Un al treilea festival de teatru gălăţean cel puţin la fel de fain ca şi celelalte. Deşi e socotit a fi mai mult pentru copii, „Gulliverul” aduce în fiecare an piese grozave, care merg vizionate cam la orice vârstă. Piese în afara tiparelor, cu marionete, păpuşari, proiecţii şi instalaţii ingenioase. Pline de culoare şi de viaţă. Haioase.

Ştiu, festivalul se petrece în timpul programului de lucru al celor mai mulţi dintre noi. În miez de săptămână. Drept pentru care recunosc: l-am sărit şi eu ani la rând. Dar la ediţia asta mă pot lăuda că am reuşit să ajung la o piesă, astăzi, de la 18. „În largul mării”, a studenţilor de la UNATC. Care vin mai mereu cu idei foarte faine şi pe care îi aplaud încă în sinea mea.  

Festivalul Internaţional de Animaţie „Gulliver” se petrece la fiecare sfârşit de toamnă în Galaţi şi merită. Punct. Din această ediţie au mai rămas două zile pline de spectacole. Dacă nu reuşiţi să ajungeţi vă recomand să-l ţineţi minte pentru la anul. Şi-o să vă placă!

Hoinăreli

Vacanţă - povestire în ramă - cu frânturi din altele. Vacanţe. Din alţii. Vacanţi. Copaci înveşmântaţi în amintirea frunzelor breathtaking din anii trecuţi. O boltă puzderie de stele pe care musai o priveşti de pe un cerdac din lemn scârţâind. Senzaţia şosetelor din lână peste picioarele goale. Şi fericitul noroi de pe ghete, cu dedicaţie. 

Când mergi ani la rând în acelaşi loc, amintirile rămân să te aştepte acolo. Nu se mai întorc cu tine acasă! Se pitesc prin fâneţe, pe sub paturi, cascade şi pietre, după dealuri şi pomi. Şi-ţi dau bineţe şi noduri în gât şi dejavuuri... Şi-ţi dau senzaţia că poţi să o iei de orişicâte ori de la capăt, că tot acolo ajungi. La munte. 

Cobalt

Tu când ai citit ultima dată o poezie... sau paişpe’... sau un volum întreg? Nu are importanţă care este răspunsul! Dacă te-ai oprit câteva clipe să te gândeşti înseamnă că mai ai măcar vreo urmă de vers pe dinăuntru. De aceea te poţi gândi serios să exersezi cât de curând, la o lansare de carte care i se pregăteşte Galaţiului.
La iniţiativa Laurei Negoi mai mulţi bloggeri gălăţeni şi-au oferit sprijinul pentru organizarea şi promovarea unui eveniment menit să aducă puţină culoare în peisajul cultural gălăţean. Este vorba despre lansarea volumului de poezie „Cobalt” care poartă semnătura lui Claudiu Komartin (autorul a patru volume de poezie, traducător şi redactor-şef al revistei „Poesis internaţional” şi al Casei de editură Max Blecher). Venirea lui Claudiu Komartin la Galaţi ar putea fi însoţită de alţi doi tineri poeţi - Vlad Pojoga şi Radu Nițescu.

În sprijinul acestui eveniment se caută sponsori care să susţină financiar transportul şi cazarea celor trei, la începutul lunii noiembrie. Oferindu-se în schimb promovare, atât la lansarea „Cobalt”-ului cât şi pe blogurile celor care susţin evenimentul. Cei interesați să sprijine acest proiect sunt rugați să contacteze organizatorii prin intermediul adresei de e-mail: contact@madeingalati.ro

Postări pe aceeaşi temă: Laura Negoi, Made in Galaţi, Gabriel Ursan, Nicoleta Radu

Later edit: Evenimentul va avea loc pe 2 noiembrie, începând cu ora 17, la Paris Cafe

Adios, blondelor...

...vă spun din străfundurile migrenei ce vi-o port. Mi-aţi fost alături la bine, la greu şi iarăşi la bine. Mi-aţi facilitat hohote de râs / hidratat şuvoaie de lacrimi. V-am adorat mereu fără jenă, mărturisind în stânga, în dreapta şi-n puncte cardinale de care blondelor de genul vostru nu le pasă. V-am sorbit din priviri şi nu numai, jurându-vă loialitate până când moartea - sau ceva mai grav - ne va despărţi. Na, acum intervine mai grav-ul! Crizele, greţurile, after greţurile, migrenele. Şi groaznicele mahmureli. Port în suflet o nefiltrată & sfâşietoare durere pe care vi-o dedic, cu două degete de spumă. Încă una şi mă duc!      

Galaţiul prinde rădăcini

Salvaţi Dunărea şi Delta este o asociaţie a cărei activitate o urmăresc cu drag pe facebook. Şi numai eu ştiu de câte ori am înghiţit în sec pentru că noi nu avem (aproape) nimic a face cu acţiunile ecologice.

Astăzi, însă, am fost plăcut surprinsă să găsesc şi numele Galaţiul pe listă! Este vorba despre un „proiect propus de locuitorii Municipiului Galaţi - în cadrul concursului Omul Reînverzeşte Locul - care vizează o activitate de ecologizare. Ulterior ecologizării se vor planta, cu ajutorul a 100 voluntari, aproximativ 500-1000 puieţi de salcâm”. Ecologizarea şi plantarea vor avea loc pe 27 octombrie, în zona situată între Combinatul Siderurgic şi oraş.

Asociaţia Salvaţi Dunărea şi Delta menţionează că va asigura materialele necesare acţiunii de ecologizare şi plantare şi lansează o invitaţie celor dornici să dea o mână de ajutor. În cadrul event-ului de pe facebook sunt postate informaţii suplimentare despre locul de întâlnire, harta locaţiei şi programul de desfăşurare.

Eu voi lipsi din oraş exact în acea duminică, din păcate. Cine se oferă să planteze un pom în locul meu?