Hotărâtă să nu mai judec oamenii. Şi, totuşi, nehotărâtă uneori. 

Pentru că unii îşi cer parcă porţia şi te imploră cu toată fiinţa lor 
să-i iei la puricat, să-i condamni, 
să-i invidiezi, să le plângi de milă, să-i compătimeşti. 

Să-i... ce vrei tu, numai să-i!

Flashback

Tata îşi făcea camera obscură în baie, în bucătărie sau chiar în vreun dormitor. Developa filme, le trecea prin substanţe răsturnate din sticle misterioase, foşnea hârtii şi atârna fotografii ude peste tot. Eram prea mică ca să înţeleg procesul, dar ştiu că m-a fascinat mereu. Şi că l-a explicat de atâtea ori încât, dacă l-ar fi pus pe versuri - ca o poezie de la grădiniţă - mi l-aş fi amintit şi azi undeva între Gândăcelul şi Căţeluşul şchiop.

Mai târziu a apărut Zenit-ul şi viaţa mea a căpătat alt sens. Abia aşteptam vacanţele la munte ca să îmi pot atârna de gât noul aparatul foto şi să ascult poveşti despre timpi de expunere şi diafragme. Habar nu aveam ce îmi tot spune acolo, dar aveam să rămân pe veci îndrăgostită de clic-ul ăla mecanic, hotărât.

La paişpe ani am dat toţi banii primiţi cadou pe un aparat bengos, micuţ şi cochet, cu blitz încorporat. Şi mi-am cheltuit apoi toţi banii de buzunar pe filme şi poze. Am umplut albume întregi şi am făcut pe fotograful până mi-am dat seama că eu nu prea apar nicăieri şi că nu mai înghit zâmbetele forţate.

Apoi s-a făcut întuneric, ani buni, până când un sentiment oarecum răzbunător m-a împins spre uşa unui magazin cu rate. Mi l-am luat pe Fuji FinePix înnebunită după zoom-ul lui şi convinsă că treburile alea mici, de buzunar, nu-s de mine. Recunosc, l-am buşit de un gard în mai puţin de o lună, şi l-am folosit apoi încă patru ani învăţându-i toate chichiţele şi erorile. L-am cărat zi de zi în geantă, l-am urcat pe munte, l-am dus la malul mării, l-am plimbat cu caiacul, am pândit răsărituri, am alergat după apusuri şi l-am adorat ori de câte ori a ştiut să focalizeze aşa cum mi-aş fi dorit.

Acum o săptămână am primit cadou, surpriză, un Nikon frumos şi deştept cum nici nu îndrăzneam să visez. M-au încercat, pe rând, bucuria şi teama. Că am în fine cu ce dar că poate... nu am cu ce. Că am o sculă mişto dar că nu voi şti să o folosesc. În fine, îmi rezerv deocamdată bucuria. Aia enormă. Că visul meu se bifează: împlinit! 

Juma' de astenie

Ca şi când 50% din mine ar muta dealuri din loc şi celălalti fifti s-ar ascunde într-o scorbură întunecată. Îmi spânzur speranţele de orice rază de soare că poate, poate şi-ar face la rândul lor curaj să înflorească la fel ca cireşii tineri de lângă drum. Îmi umplu nările cu mireasmă de muguri şi mă îmbăt cu gândul că mi-e atât de bine pe cât mă mint că îmi este. Mă mir cum am reuşit să-i conving pe oameni să nu-şi facă niciodată griji în privinţa mea şi decid în unanimitate cu mine că măcar atâta bucurie le pot face. Să nu mă plâng. Primăvara pe care prefer mereu să dau vina pentru răzvrătirea mea şade ispăşită în colţ de fereastră. Numai ea ştie că se nimereşte odată cu vremea la care unii dintre noi nu mai au răbdare, încredere sau tărie. Sau niciuna. Număr până la douăzecişişapte, de două ori, şi îmi şoptesc aproape de ureche că o să fie mai bine. Cu fiecare zi în plus, cu fiecare calorie în minus, cu fiecare om alături. 

Cu sufletul cât un Puric

N-ai să ştii niciodată ce legătură au un ied şi un telefon, Decebal şi Ţuţea, ţiganii, teatrul, poliţistul, ploaia, o sticlă de tărie, Sfântul Ghelasie şi James Bond, „Ceata lui Piţigoi”, lanţul de la bicicletă, comunismul şi cornuleţele. Ori n-ai să ştii CINE!

L-am cunoscut acum trei ani - când Angela mi-a dăruit „Omul frumos” şi „Cine suntem” - şi am rămas plăcut suprinsă de dragostea faţă de poporul român pe care o emană oriunde s-ar afla. L-am ascultat de câteva ori pe youtube, l-am urmărit la televizor şi l-am mai citit ocazional, fascinată de cuvintele simple cu care reuşeşte să trezească iubirea şi credinţa.

Dan Puric a lansat astăzi „Fii demn!” la Galaţi. Nu ca pe o carte, ci ca pe un îndemn adresat întregii suflări. Mi-am dat seama în ultima clipă că nu am cum să lipsesc, sau, mai bine spus, că nu mă pot lipsi de această prezenţă a lui. L-am ascultat pledând în favoarea unui popor român puternic, aici şi acum. L-am ascultat stârnind aplauze, râsete şi tăceri îndelungi. Am văzut de jur împrejur artişti, doctori, preoţi, studenţi şi profesori care nu au mai încăput în sală, care au rămas vreme de două ore în picioare şi l-au apaludat în faţa unui ecran pe omul Dan Puric - frumos şi demn.