Fată dragă...

Asculta mai multe audio Muzica

Destăinuire

Păşesc şoptit în sufletul meu şi-mi pun palmele peste ochi să nu-mi aud disperarea. E o ceaţă azurie acolo, brăzdată de nori sângerii încovoiaţi în semne de întrebare. Nici nu-mi mai dau seama dacă se-nlănţuie într-un şirag al îndoilelii ori dacă dăinuie fiecare în propria-i nesiguranţă. Dacă mă-ntrebi pe nepregătite ce mai fac nici n-am să-ţi răspund. Pentru că nu am ce. E un amestec de nerostit între aşteptare, tânguire, nădejde, rutină, exasperare, zbucium, resemnare...

Răbdarea mea se numără pe degetele de la mâini. O iau de la capăt în fiecare dimineaţă, dar se sfârşeşte inevitabil pe la ora ceaiului şi-atunci rămân cu palmele răsfirate, privind în gol. Cerşesc atenţie, afecţiune şi uneori câte-o îmbrăţişare. Mi se scurge pe faţă - ştiu bine - câte-o privire uşor galeşă, timidă, temătoare. Rămâne încleştată pe obrajii care nici gropiţe nu mai pot săpa de o vreme, peste care s-au aşternut straturi straturi de sclipiri deşarte.

Câte o dată pe zi mi se întâmplă să visez şi-atunci îmi doresc... dar nu pot spune, că nu se mai împlineşte...

Absurdităţi

-->

M-au purtat paşii către cimitir astăzi. Eram în trecere prin zonă şi-am zis să aprind câte o lumânare la mormintele celor ce-au fost... Mergeam într-o vreme adesea la plimbare prin Eternitatea. Nu că aş fi emo, satanistă, mironosiţă sau aparţinând altei categorii atrase cumva de vreun aspect al pădurii de cruci. E cel mai linişte acolo! De jur împrejur fotografii, cuvinte, verdeaţă, calm şi tăcere. O insulă în care au naufragiat oameni care ne-au fost cândva alături, o insulă peste ale cărei cărări pavate cu amintiri păşim în treacăt, tot mai rar. Un loc din păcate tot mai des vandalizat de haimanale pentru care numele dăinuind acolo nu înseamnă nimic. Eram obişnuită deja cu lipsa gărduţului care împrejumuieşte mormintele. Ştiam că-l fură şi-l tot înlocuiam ştiind că va dispărea din nou. De data asta am încremenit năucită. Au furat până şi plăcuţa de pe cruce, scoţând la iveală un dreptunghi de rugină - singura mărturie a timpului scurs. Indivizilor ăstora nici că le pasă...