Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă virtuală veşnică

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Nu pot să explic ce sentiment mi-a străpuns întreaga fiinţă când am primit pe messenger un mesaj de genul „vă veghez şi voi fi mereu alături de voi”. Venit din partea unui om care murise. Cu nodul de rigoare în gât am ezitat câteva clipe şi apoi am făcut-o. Am şters id-ul. Şi i-am dat ignore. M-a mustrat conştiinţa o vreme la gândul că cineva din familia persoanei dispărute a simţit să o comemoreze în felul ăsta, dar am ajuns într-un final la concluzia că asemenea gesturi nu vor avea vreodată ecou în sufletul meu.
Sunt o insensibilă ieşită din comun, ştiu. Chiar astăzi am şters un alt prieten de pe facebook. Pentru că nu mai este în viaţă şi pentru că altcineva găseşte de cuviinţă să îi folosească numele. Pentru că în mintea mea nu se face conexiunea asta. Viaţa virtuală veşnică (da) - întreţinută artificial de moştenitorii parolelor (nu). Pentru că păstrez obiecte, poze, e-mailuri, sms-uri şi ce mai cred eu de cuviinţă că trebuie să îmi amintească de omul care şi-a intersectat cândva existenţa cu a mea. Dar nu pot să accept că cineva îi foloseşte identitatea nestingherit.
În testamentul pe care îl voi lăsa într-o zi pe desktop voi începe cu o mare dorinţă. (Nu vă agitaţi, nu mor încă, sunt doar realistă!) Vreau ca activitatea mea virtuală să se încheie o dată cu mine de parcă aş fi singura care ştie parolele. În rest... mă mai gândesc cui las moştenire colecţia de ambalaje de bomboane, brăţările din noduri şi aparatul de fotografiat. 

Aragaz cu patru ochi

duminică, 15 ianuarie 2012

Sunt chioară. Calculatorul mi-a schilodit capacitatea de a distinge detalii. Deci umblu pe străzi pe cât de concentrată pot ca nu cumva să trec pe lângă vreun cunoscut fără să îl observ. Să mă creadă neam prost şi să ducă vorba mai departe.
Întrebare logică: de ce nu porţi ochelari? Dar îi port! Zilnic, mereu, în geantă. Şi întotdeauna când lucrez la calculator la seviciu. Când merg la film - ca să văd ecranul, când joc tenis de masă - ca să nimeresc mingea, când sunt la teatru - ca să disting actorii. Aaaa, de ce nu-i port tot timpul? Pentru că după vreo trei ani încă mă mai doare mai-sus-ul nasului şi pe după ureche, semn că am luat rama total nepotrivită pentru mine. Dar la câţi bani a costat abia dacă s-a amortizat în timpul ăsta. Însă, mai presus de toate, e pe motiv de zodie. Carevasăzică încăpăţânarea. Nu vreau!
Nostalgică de mama focului sunt după vremurile în care citeam de la etajul 6 numere de înmatriculare ale maşinilor din parcare. Şi desluşeam traseele autobuzelor de la o poştă. Şi remarcam oamenii la orice oră din zi şi din noapte. Mi-a rămas doar nostalgia, e drept. Zecile de ore în faţa monitorului au distrus tot restul. Atât numai, la limita între a vedea şi a nu vedea bine.
M-am dus la câteva controale de rutină decretate obligatorii de firmă. Mi s-aspus că nu văd bine şi că trebuie să îmi schimb ochelarii. Şi? Îmi va reveni vederea? Va fi mai bine? Nu! În cel mai bun caz rămâne la fel. Deci trag de timp în dulcele stil exersat, minţindu-mă că într-o zi voi face ceva pentru vederea mea.
Am găsit în urmă cu ceva timp nişte exerciţii extraordinare pentru vedere pe acest site. Între timp văd că a dispărut tot ce era tradus în limba română. Eu le am printate de pe atunci şi le recitesc la interval de câteva luni, jurându-mi cu ploapele întredeschise că voi exersa zilnic. Pe naiba!
Deci zic: vă rog la modul cel mai serios să mă trageţi de mânecă, să întindeţi un braţ lateral, să strigaţi sau să îmi daţi un telefon dacă trec pe lângă voi pe stradă fără să schiţez nimic. Să mă huiduiţi, să ppppssss-ppppssss-iţi, să faceţi gesturi ample din braţe ori picioare sau să îmi aruncaţi cu ceva în frunte. Ochelarii nu aveţi cum să mi-i spargeţi. Că nu-i port!

Modera-m-aş şi n-am cui

joi, 12 ianuarie 2012

Mă împinge astăzi norocul către un blog încă neumblat. Trag o lectură consistentă, îmi fac o oarecare părere şi îndrăznesc să vreau să postez un comentariu. Scriu câteva vorbe, apăs butonul şi primesc instant FUCK YOU! Ei, nici chiar aşa. Îmi apare replica aia cum că al meu comentariu aşteaptă să fie moderat. Replică pe care eu o percep ca pe un: dacă n-ai aflat până astăzi ce e cenzura te învăţ eu! Pe scurt, cum ziceam, fuck you.
Din experienţa mea de internaută pot spune că senzaţia este unică şi de neegalat. Să scrii aici şi acum nişte cuvinte care vor trece prin filtrul lui X-ulescu ca să fie publicate atunci, acolo, dacă vor muşchii lui. Dacă a avut chef să-şi deschidă calculatorul, dacă nu s-a ofuscat şi aşa mai departe. Din experienţa mea, zic, două momente m-au făcut să îmi promit să testez înainte să comentez. Astăzi, pentru a doua oară, părerea mea nu a fost publicată. Am făcut pe deşteapta, recunosc. M-am trezit să semnalez o virgulă între subiect şi predicat. E dreptul meu. Sau cel puţin aşa credeam...
Ştiu argumentele, că unii s-au trezit jigniţi, înjuraţi, împroşcaţi cu noroi. Că se promovează prin intermediul comentariilor linkuri comerciale şi alte site-uri. Că alţii postează obscenităţi, stupidităţi, măgării. Şi, totuşi, dacă blogul tău permite comentarii atunci permite-mi să le postez atunci când îmi arde mie. Ori scrie limpede, în dreptul formularului: comentariul tău va fi publicat numai când şi dacă am eu chef!

Nu poţi ajuta oamenii împotriva voinţei lor!

marți, 10 ianuarie 2012

Mi-o repet silabisind apăsat ori de câte ori pic de fraieră: nu-poţi-a-ju-ta-oa-me-nii-îm-po-tri-va-vo-in-ţei-lor!
Nu ai cum să găseşti în veci combinaţia magică prin care să îi fii altuia substitut de curaj, de entuziasm, de chef. Să îl duci în spinare ca pe un bolovan, să îl ţii treaz când vrea să hiberneze, să îi spui poveşti cu hepi-end în zile în care nici măcar nu ştie în ce anotimp trăieşte.
Am reputaţia unui prieten forţat, cred. Dogoreşte în mine o energie pe care simt uneori să o împart, să o impun. Şi-i forţez pe alţii să trăiască după cum cred eu de cuviinţă că ar trebui să o facă. Fără succes, ca un robinet stricat picurând întruna apa care le-ar fi mai degrabă altora de folos. 
sâmbătă, 7 ianuarie 2012
Un nod în gât. Regretul că ai greşit la modul cel mai firesc faţă de un om doar pentru că îţi este prieten. El nici nu ştie, nici n-ar înţelege dacă te-ai scuza şi te-ar ierta cu siguranţă pe loc. Tocmai de aia nici nu-ţi vei cere iertare, pentru că vrei să păstrezi în tine cât mai mult vina, să te asiguri cumva că nu vei mai face.