De vreme

Coduri aprins colorate anunţă zăpadă de câteva zile. M-am trezit azi-noapte la o oarecare oră şi-am văzut că ninge ca-n poveşti. Dimineaţă... Stupoare! Mirare! Codul chiar s-a adeverit! Lumea trecuse deja la cauciucuri de vară, la încălţări subţiri şi geci cu curu afară. I-aş fi tras de mânecă pe stradă p-ăştia de se uită la Busu şi râd la glumele lui (mai e ăsta încă pe teveu, nu?) să-i întreb cum de n-au priceput avertismentul de ninsoare intens propovădit!

Şi-am ascultat ziulica întreagă cum oamenii se vaită de vreme. Îmbrăcaţi ca puii de bogdaproste. Fără să aibă, totuşi, habar dacă mâine o să mai ningă sau nu. Cum i-am auzit şi sâmbătă oripilaţi de vijelia de afară, la fel de mult mediatizată. Cum? Ai ieşit din casă pe vântul ălaaaa!? Mdea... am destule kilograme, chiar n-are cum să mă ia pe sus!

Oamenii din jur fac zi de zi small talking-ul despre vreme. Că e semiînnorat cu tendinţe de ploaie. Că bate vântul dinspre este-nord... sau nord-est... ce naiba, tot aia! Că e aşa de cald de parcă şi-ar scoate buricul niţel să capteze vitamina D. Că iar plouă! şi doar am văzut aseară la ştiri dar am uitat umbrela. Că vreau să vină vara ca să mă pot plânge cât e ziua de lungă că a fost prea scurtă iarna.  

Ăstora de se arată veşnic uimiţi de vreme le-aş spune: du-teeeeeeeeeee... şi cumpără-ţi un termometru, învaţă să-l citeşti şi pune-l la geam. Sau, mai simplu, scrie „vremea” pe google în fiecare seară şi-i vei descoperi pe unii de prezic pe bune cu ce trebuie să te îmbraci mâine.

P.S. Ştii, pe stil vechi Baba Dochia abia acum îşi leapădă cojoacele. Vineri e baba mea...

Taxi

 

Aiureli

Cumplit amestec de beatitudine şi sictir. Ba mai întâi sictir. Şi apoi bea... Tristeţe mizerabilă. Impulsuri de fericire calitatea întâi. Cât să nu te sinucizi. Cât să nu radiezi. Cât să te doară în pix de nouăzecişişaptevirgulăcinci procente. Astenia. 

Hodoronc-tronc

Aş vrea să mă pot ascunde, să afişez veşnic o drăgălăşenie soră cu linguşeala, să fiu numai miere, prietenă cu toate viespile şi muştele. Aş vrea să mă port aşa cum se poartă, să salut ca zurgălăii şi să şuşotesc indescifrabil în unghiuri a câte nouăzeci de grade ale încăperilor semiobscure. Să cerşesc din priviri evaluări pozitive vizavi de ţoalele cu care mă afişez, să laud la rându-mi nu-ştiu-ce-uri însetate de aprecieri chinuite. Jur că asta-mi doresc cel puţin o dată pe zi, atunci când naturalul pentru care trăiesc se diluează în oceanul cotidianului de rahat.

Între a fi şi a nu fi mă încăpăţânez obsesiv să mă agăţ de cel din urmă. Să nu fac şi să nu dreg... Să nu le fac pe plac şi să nu îi pup în fund. Celor care aşteaptă să mă domesticesc prin forţa împrejurării le mai întorc încă spatele şi-i las să mă privească cum sunt de fapt. Invers!

Goana asta după succes şi faimă încă mă mai amuză. Datul din coate al unora care şi-ar sacrifica orice pentru visul care nici măcar nu le aparţine. Care la un trosnit din degete al mai-marilor-şi-mai-tarilor s-ar spulbera în van. Care i-ar face să realizeze pentru o clipă că de fapt nu au nimic din ceea ce le este în jur, că toate pier fără să aibă termenul de valabilitate notat.

Lălăiala mea nu e depresie. Sunt eu, când nu mă mai mint că aş face parte din cercul în jurul căruia mă învârt. Într-o seară ca asta îmi privesc toate ceasurile care nu mai ticăie de-o bună bucată de vreme şi văd că-şi indică orele cu atâta convingere încât nici n-aş zice că timpul lor a stat. Mă opresc şi eu pe la fără un sfert şi aştept. El - tic, eu - tac, tac, tac...

* 1 iunie 2010