Un fel de sweet november

În viaţa mea se intră pe uşa din faţă. Ori pe fereastra larg deschisă către soare. După caz... În viaţa mea se păşeşte doar cu zâmbet ştrengar pe buze. Fără planuri. Fără premeditări. Cu aerul că ai fi fost dintotdeauna acolo. Că n-ai să pleci niciodată. Că timpul nu-şi bagă nasul, pur şi simplu. 
Prin viaţa mea trec oamenii cu viteza acceleratului din poezie. Unii se duc pentru totdeauna. Alţii revin mai repede decât m-aş fi aşteptat. Unii lasă în urmă scârţâit metalic de roţi. Nor de fum. Alţii lasă bagaje frumos colorate şi îmbrăţişări calde de bun-rămas.

Mă mir în sinea mea. De câte ori mai vine cineva. Mă frământă clipele când învăţ un nume, o pereche de ochi şi încă o voce. Când reînvăţ un tic şi-un hohot de râs. Când rămân să zâmbesc unei mici amintiri. Să simt că am existat secunde în plus respirând pe altcineva. Să am trăiri şi unităţi de măsură a lor nebotezate încă de oameni.

Ridic din umeri a nu ştiu şi parcă nici nu-mi pasă. De ce unii se lipesc aşa de sufletul meu. Ce îi atrage către mine. Ce mă face să-mi uit stângăcii şi să iscodesc altele noi în preajma lor. Cum reuşesc să îmi schimbe direcţia câteva vorbe şi privirea aia asortată perfect.

P.S. N-am putut să o spun cu voce tare. Doar am gândit-o zgomotos. Cică oamenii nu se schimbă, devin tot mai mult ei înşişi...