Zădărnicii

sâmbătă, 30 ianuarie 2010

--> -->
Am o fereastră spartă din stupizenie. Noroc că nu m-am tăiat, ghinion că e iarnă. Am lipit-o cu scoci maro, că transparent nu aveam, şi privesc prin el soarele de parcă aş ghici în zaţ de cafea. Până când voi avea bani s-o înlocuiesc va fi deja vară...
Mă cert cu oamenii pentru că-mi sunt dragi. Dacă i-aş urâ i-aş ignora. Dar dacă-i ignor nu-nseamnă neapărat că-i urăsc...
E un ghiveci fără floare pe care îl ud în continuare. Crescuse acolo doi ani la rând o Steaua Crăciunului a cărei frunze roşii mă făceau să-i zâmbesc şi s-o întreb cum se mai simte. Dar n-am ştiut să înţeleg că nu-i era tocmai bine...
Îmi chinui sufletul şi îl îndemn să iubească de teamă că va uita cum se face. De fapt e ca mersul pe bicicletă: l-am învăţat în copilărie şi-l mai exersez rar pe bicicleta medicinală din sufragerie. Mă amăgesc c-ar fi acelaşi lucru...
Maşina de cusut mi-am dorit-o viaţa întreagă. A fost a bunicii mele şi am visat totdeauna că într-o zi o voi moşteni şi o voi folosi. O am aici în cameră şi şterg praful de pe ea, atât deocamdată...
Gândurile îmi sunt pline de planuri pentru fiecare zi, deşi combat cu vehemenţă proiectele fantastice sortite eşecului. E o superstiţie a mea, deşi aş jura că n-am niciuna. Potrivesc ceasul să sune devreme, după zicala cu „...departe ajunge”, şi-l amân imediat ce-mi dau seama că departe e dincolo de linia orizontului...
Aşteptam o îmbrăţişare, una singură şi sinceră. Avea să-mi ajungă pentru tot restul timpului cât ne vom mai întâlni ca doi străini pe coridoarele vieţii. Timp mai mult, mai puţin, îmbrăţişare ioc...

O vârstă şi ceva

miercuri, 6 ianuarie 2010
Dacă am fi trăit vieţile părinţilor noştri, la vârsta asta erai profesoară de fizică la o şcoală generală, în concediu postnatal bine-nţeles. Bucătăria ta ar fi fost albă, părul l-ai fi avut negru iar supermarketurile nu s-ar fi inventat încă. Ce să mai zic de internet... Dacă stai să te gândeşti câte n-ai făcut până la vârsta pe care o împlineşti azi ar fi cu siguranţă un bilanţ trist. Nu pentru că realizările îţi sunt puţine ci pentru că vor fi mereu (dar mereu!) mult mai puţin numeroase decât celalte chestii pe care le-ai fi putut împlini. Gândeşte-te un pic: dacă lucrurile ar fi stat altfel crezi c-ai mai fi învăţat vreodată să mergi cu rolele?
Treaba asta ar trebui să fie o felicitare de ziua ta. Scriu întâi „La mulţi ani” şi-apoi adaug urările: să nu-ţi mai fie frică de câini; să-nveţi să frânezi şi să faci întoarceri; să-ţi scoţi mai des aparatul ăla de fotografiat din casă; să mergi pe la munte şi să mă iei şi pe mine; să ai multă răbdare...; să faci mai des prăjituri; să te bucuri de orice, oricând; să ai timp să citeşti; să-ţi găseşti curajul de a te împăca cu propria-ţi persoană, să te apreciezi, să-ţi mulţumeşti şi să zâmbeşti de câteva ori pe zi doar ca pentru tine; să faci tot ceea ce-ţi doreşti, fără semnele de întrebare de dinainte şi de apoi... Şi-ar mai fi!
Într-una din zilele astea ar trebui să înţelegi o dată pentru totdeauna că suntem fiecare o reţetă unică, delicioasă, irepetabilă, inimitabilă, de nepătruns şi de necontrolat. Gustă, savurează, bucură-te!
La mulţi ani, Olivia. Să ne trăieşti şi să ne fericeşti :* 

Aha-uri

luni, 4 ianuarie 2010

Sunt zile în care nu mănânc, sunt nopţi în care nu dorm, trec săptămâni fără să-l sun pe tata şi luni întregi fără să văd un film. Dar orele care se scurg cu messengerul deschis sunt infinite şi parcă au devenit o a doua umbră. Nu ştiu alţii cum sunt dar mintea mea e o crescătorie de fluturi variaţi, multicolori. În toţi anii ăştia de mess am reuşit să mă fac înţeleasă (sau nu!) în rândul partenerilor de conversaţii on-line cum că "dacă dai buzz îţi dau ignore". Au priceput până la urmă că sunetul nu funcţionează şi că taurul din mine nu e tocmai fericit când vede roşu în faţa ochilor. Am reuşit să-i temperez puţin şi pe cei care folosesc întrebările instant: şi ce mai zici? şi ce mai faci? şi altceva… ce-ai mai făcut? Altceva în afară de ce!? Răspund: fraţilor… da' întrebări mai precise n-aveţi? Ce-ai făcut cu cojile cartofilor pe care i-au curăţat ieri? Cât porţi la pantofii cu toc? Îţi place să umbli în pantaloni? (asta e din şcoala generală :D) Ciprian, prietenul soră'mii, face mişto de câte ori ne întâlnim: şi ce mai zici tu, Ana?! Pesemne că mă antrenează pentru sesiunile de mess şi adevărul e că am devenit imună. Ei mă întreabă de-aiurea, eu le răspund la fel.
Zilele astea mă calcă pe sistem (vorba unei colege) aha-urile. Am câte-o fereastră minimalizată-n bară care simbolizează o conversaţie. Ea - conversaţia - se desfăşoară încă sau e suspendată undeva între plictiseală şi preocupare, dar se mai albăstreşte pe alocuri semn că la capătul celălalt al netului respiră încă cineva. Partenerul de dialog căruia i-am relatat în urmă cu jumătate de oră un fapt divers îmi răspunde într-un final: aha… Zâmbesc nervos şi-ncerc să-mi ţin câteva clipe degetele departe de tastatură. Aha… ce? Aha… adică în sfârşit ai citit? Sau abia acum ai înţeles gluma? Aha… e confirmare de primire sau început de sictir? Aha… e un fel de constatare palidă ori cea mai inutilă concluzie din lume?
Cum spuneam, am o sumedenie de fluturi din producţie proprie iar mess-ul îmi inspiră zi de zi creaţii noi. Aha-urile fără urmare sunt moliile care-mi mănâncă învelişul superficial al răbdării, la fel ca şi alte onomatopee care lasă mult spaţiu liber pentru interpretări personale. Imaginaţia mea zburdă haotic printre cuvintele fără definiţii. Vă rog, nu le mai folosiţi în prezenţa mea!

Amintiri din copilărie

În seara asta ninge ca-n basm. Nu ca-n poveştile nemuritoare din cartea cu file îngălbenite ci ca-n poveştile nepieritoare din sufletul meu depănate uneori în faţa unei căni cu ceai fierbinte alături de fraţi sau prieteni. E minunat să-i ai aproape din când în când pe cei cu care ţi-ai petrecut copilăria, să rememoraţi pe nepregătite clipele în care jocul şi joaca vă erau şi vis, şi scop, şi job.
Săniile noastre au ruginit în toţi anii ăştia fără de iarnă şi blestemăm nămeţii care ne împiedică să ajungem la timp să ne muncim puterile sau să ne cheltuim banii. A trecut un an de când m-am oprit câteva secunde ca să admir forma fulgilor de nea ce poposeau stingheri pe mâneca hainei. S-au scurs vreo trei-patru ani de când n-am mai fost la săniuş. E o veşnicie parcă de când n-am mai făcut un om de zăpadă, de când minunea albă era cea mai mare bucurie a vacanţelor noastre de iarnă.
Îmi amintesc prima mea pereche de blugi roşii, superbi, pe care i-am purtat numai vreo lună cred, pentru că imediat următoarea descoperire a fost derdeluşul de pe scările care duc la plajă. Mi-e greu să explic cam cât de bestial este să te dai pe treptele alea acoperite cu zăpadă şi câte ore ne petreceam alunecând în fund acolo. Singurii care au avut de suferit au fost pantalonii mei cei roşii care probabil au devenit mai întâi roz înainte de a de destrăma de tot. I-am distrus iremediabil în acea iarnă şi-mi amintesc de parcă s-ar fi petrecut ieri cât m-am chinuit să-i ascund de ochii mamei.
Aventurilor noastre iernatice le-am pierdut de mult socoteala şi n-aş putea să uit vreodată amestecul senzaţiilor de teamă şi fericire atunci când ne dădeam pe gheaţă. Mănuşile pierdute în zăpadă s-au topit o dată cu ea iar vecinii cărora le aruncam bulgări în cap, de la etaj, ne-au iertat de mult. Mama ne mai dă voie încă să luăm primul strat de nea aşternut pe pervazul ferestrelor şi să ne batem cu ea prin casă. Poate mâine…

Opticinism

sâmbătă, 2 ianuarie 2010

Jumătate dintre textele mele sunt nepublicate. Aş putea să ţi le dau să le citeşti dar apoi ar trebui să te omor. Nu pentru că ar fi secrete, nici vorbă, ci pentru că descoperindu-le ai spune că sunt cele mai triste lucruri pe care le-ai citit vreodată. Iar eu n-aş putea suporta gândul că te-am nenorocit cu ideile mele.

Blogul ăsta e o mare responsabilitate. Îmi zice lumea că mă citeşte şi scot un ţipăt înfiorător în sinea mea. Încă unul!? E prea mult! E prea greu! Oamenii, tot mai mulţi, aşteaptă ceva de la mine iar eu nu îi (mă) pot dezamăgi. Trebuie să continui şi să-mi cântăresc cuvintele ca nu cumva ziua unuia să meargă mai prost din vina mea.

Nu e optimism. La naiba cu el! Nu aleg hepi-end-uri pentru aplauze şi lauri. Eu cred în ele aşa cum cred în veşnicele răsărituri de soare. Totul începe şi se termină frumos, dacă vrei. E o chestiune de perspectivă, nu e optimism, repet. Dar păstrez ambalajul frumos, strălucitor, pentru cei prea comozi să guste conţinutul.

Scriu de multe ori altfel, trist - după normele sociale, limpede - după cele ale sufletului meu. Îmi etalez sentimentele care îmi dau cele mai multe bătăi de cap şi de inimă iar din setea de a-mi desluşi mie însumi ce-am trăit uit să atenuez impactul cuvintelor. Nici vorbă de supărare sau chin, e viaţa aşa cum e. Zâmbetele nu înseamnă totdeauna fericire, iar lacrimile nu vin doar la pachet cu durerea. Asemenea simboluri sunt uneori mai absurde decât orice superstiţie...

Dintre toţi partenerii mei de messengerit pe unul singur l-am apreciat în mod deosebit. Conversaţiile cu el erau cele mai pline de substanţă pentru că omul nu folosea niciodată smiley-uri. Iar fără ajutorul mutrelor galbene nu puteam şti când glumeşte sau nu. A trebuit să descopăr, să-l cunosc, să-l înţeleg, să mă bazez pe cuvinte. Din păcate de la o vreme a început să utilizeze şi el maimuţoii şi nu mai vorbim aproape deloc pentru că am impresia că face mişto de mine. Cu simbolurile astea mai am de lucrat...



Holograf - Vrei sa fii doar cum vrei tu
Asculta mai multe audio Muzica