
|
|
Habar n-am cine, ce, când, cum, unde şi de ce! Aud oamenii peste tot vorbind despre preşedinte, despre referendum, despre cum să-l alegem sau nu pe Băsescu. După câte ştiu eu p……a nu se rezumă doar la a-l (re)alege sau nu pe actualul preşedinte sau la a număra mai mulţi sau mai puţini parlamentari. Trebuie să-mi aduc mie însămi câteva argumente care să justifice votul încadrat într-un anumit pătrăţel. În campania asta am lipsit din faţa televizorului şi de la discuţiile p……e de la ţigară aşa că nu am nici cea mai mare vagă idee de ce vreunul dintre pretendenţi ar trebui să fie alesul votului meu ori ce înseamnă da-urile sau nu-urile la referendum. M-aş fi putut informa din multe surse, ştiu, dar nici măcar nu-mi pasă! Am avut zece ştampile pe buletinul meu anterior şi chiar nu au folosit la nimic altceva decât să adune jeg.
Dacă e să mă iau după discuţiile noastre feminine din birou ar fi trebuit să-l fi ştampilat pe tipul cu păr lung, ecologistul roacăr, care poartă tricou cu Pink Floyd, că e cel mai trendy-flendy. Nici măcar nu ştiu cum îl cheamă, dar aş fi putut afla în cabina de vot. Moaca lui Antonescu n-o suport, mi se face frig când îl văd… şi aşa mai departe. Cam aşa aş alege un preşedinte dacă ar fi să-l selectez după criterii de simpatie şi nu p……e, dacă ar fi să-l afişez pe un perete la mine în cameră, nu ca să ne conducă ţara.
De zece şase ani (altceva era cu zece) de când am drept de vot am tot experimentat câte ceva, am tot sperat într-o schimbare şi am încercat să înţeleg p……a, că poate poate ne-o fi mai bine. Dar nu… De data asta am votat cu nimeni şi nimic şi am dezlipit eticheta de pe spatele buletinului de cum am părăsit secţia de votare.
Nu mai vreau jeguri!
|
Aventurile mele din ultimele săptămâni nu sunt deloc romantice ori palpitante, sunt penibile! S-a răcit vremea, se schimbă garderoba, şi cum prind o zi mai liberă încerc să-mi caut ceva de îmbrăcat, de încălţat, de înfofolit.
Pentru o pereche de blugi am umblat mult şi bine, că e anul anorexicelor iar în pantalonii ăştia croiţi pentru manechinuite n-am să încap în veci. Am hoinărit prin zeci de magazine afişând o mimică exasperată la întrebarea vânzătoarelor: Ce căutaţi? Hmmm... vreau o pereche de pantaloni... Blugi? Da... blugi sau oricare alţii... Uitaţi, aici avem cele mai noi modele! ...care să nu aibă sclipici, capse, fermoare, decolorături, tăieturi, rosături, floricele, mărgele şi în care să-mi încapă fundu’ că ăştia de anorexice nu-mi vin! Ăăăă... pppăăăi nu avem alţii... ăştia se poartă. Mersi, eu nu port!
Caut ghete simple, comode, în care să-mi pot băga picioarele la propriu, nu la figurat! Nu-mi pasă că „se poartă” craci de pantaloni în gulere de cizme ornamentate cu briz-brizuri, catarame şi franjuri, eu vreau o pereche fără. Eu vreau ghete cu talpa dreaptă care să-mi ţină cald în zilele în care va fi totuşi frig. Şi să fie frumoase, evident, că nu sunt condamnată să port kitchuri.
Vreau o haină groasă şi lungă care să mă ferească de orice adiere mai neprietenoasă a vântului. „Paltonul” pe care l-am luat anul trecut îmi dă senzaţia că merg pe stradă dezbrăcată şi chiar nu pot crede că nu mai sunt şi alţii la fel de friguroşi ca mine. Nu se mai poartă fâşul! îmi spune azi vânză... pardon, consultanta mea în materie de look. Şi-mi arată colecţia de toamnă-toamnă: o geacă creponată şi alta din nailon. Mă întorc acasă îngrozită, cu gândul că va trebui să mai port încă o iarnă geaca de care mă îndrăgostisem iremediabil, la prima vedere, acum trei ani. Ce vremuri...
Aş mai zice şi de bluze dar mă opresc aici. E clar c-ar fi trebuit să-mi cumpăr haine anii trecuţi sau că îmi voi tricota singură puloverele pe care le visez. Îmi amintesc de întrebarea aia stupidă din oracolele copilăriei noastre: Sunteţi în pas cu moda? Întotdeauna răspundeam amuzată că Nu, fără să ştiu ce adevăr grăiesc.
Oare la anul ce se mai poartă?
|
|
Mă gândesc la miile, milioanele de cuvinte pe care le-am povestit împreună şi poate că pentru prima dată nu-mi mai doresc să fi trăit într-un alt secol, căci fără internet nu cred că ne-am fi întâlnit vreodată. Încerc să cuprind cu gândul nenumăratele hohote de râs savurate împreună şi parcă distanţa nici nu mai contează.
Te iubesc cam cât o fereastră de mess ceva mai măricică, plină cu inimioare şi pupături, şi îţi promit că n-am să te mai supăr vreodată decât dacă va fi neapărat nevoie. Îţi mulţumesc pentru toate lucrurile pe care le faci fără să-ţi dai seama, pentru cele pe care le faci intenţionat şi pentru cele pe care va trebui să le faci în anii care urmează, când n-ai să mai scapi de mine. Aştept cu nerăbdare să facem telenovela aia în care tu să ai o coafură nouă, să porţi o haină lungă, cu glugă, şi blugi evazaţi, iar eu să am în sfârşit un iubit adevărat.
Nu suntem singure pe lume, asta e clar. Nici nu mai ştiu de ce am crezut asta vreodată!
La mulţi ani, Elennuka! Să ne trăieşti :*
Holograf - Dragostea Mea
Asculta mai multe audio Muzica
|
Nu discut despre credinţe şi religii, nu-i judec pe oameni după Dumnezeul lor şi cu atât mai puţin îmi vine să mă apropii de subiectul ăsta care mi se pare - încă - tabu. Însă atunci când un om care crede de câteva luni într-un zeu de a cărui prefix nu sunt încă convinsă îmi serveşte porţii spirituale pe mess, când nu am timp să le diger, rămân cu ele-n gât o bună bucată de timp.
Amicul meu care - bănuiesc că o ştie - mă enervează uneori peste limita admisă de răbdarea mea, spune că nu mai crede în cuvinte ci doar într-o viaţă mai bună. De parcă astea nu ar fi cuvinte, clişee... Iar viaţa lui mai bună nu e oricum, oriunde, ci peste graniţe. Că în România nu ai timp!
N-aş putea vreodată să-l înfrunt nici real, nici virtual, pentru că negativismul lui mă intimidează mai ceva decât profa de contabilitate din liceu. Aşa că îi explic aici ceea ce va trebui până la urmă să priceapă dacă într-adevăr va crede în vreo divinitate sau măcar în el însuşi.
Omule, după cum te ştiu eu viaţa nu va fi vreodată mai bună pentru tine în orice ţară ai merge. Fugi de tine, fugi de oameni şi crezi că dacă ei vorbesc o altă limbă n-ai să-i mai urăşti atât de mult. Ceea ce n-ai înţeles despre credinţă este că prin ea vei înţelege că limbajul, timpul şi majoritatea lucrurilor nu sunt decât nişte convenţii născocite de oameni pentru a socializa mai uşor. Tot ceea ce porţi în spinare - iar tu, văd bine, ai o povară imensă - te ţin în loc, legat de locuri şi oameni pe care nu ai regreta dacă nu i-ai mai vedea vreodată. Nu te-aş contrazice că timpul tău ar fi mai mult şi mai bun în altă parte dacă nu aş şti că socotelile neîncheiate te vor trage mereu înapoi. Învaţă să ierţi şi să nu mai judeci iar timpul ţi se va părea mult mai generos oriunde ai fi!
Mi-ai spune desigur că astea sunt lucruri învăţate din cărţi şi nici măcar nu m-aş obosi să te contrazic pentru că tu le ştii pe toate, întotdeauna. Întrebarea mea ar fi: la ce-ţi foloseşte? Să ai întodeauna dreptate? Să-i faci pe oameni să se simtă jenaţi doar pentru că au râs la un banc de doi lei? Să te răzbuni... Chiar crezi că are importanţă dacă eşti prost sau deştept dacă uiţi să ai grijă de tine şi de sufletul tău?
Eu mi-am învăţat lecţia şi am ajuns să mă bucur în fiecare zi de câte ceva care după normele tale ar putea fi categorist ca fiind nesemnificativ. Tu eşti deaspura tuturor; observi, etichetezi, condamni şi trăieşti o viaţă de care nu eşti niciodată mulţumit. Între noii e un hău peste care nu cred c-am putea face vreodată o punte, dar sper din tot sufletul ca cineva să reuşească.
Nu uita:„Nu vă mai lăsaţi constrânşi de nimeni şi de nimic. Nici de vremuri, nici de oameni. Fără ură, fără regrete şi resentimente, mergeţi înainte ca şi cum timpul n-ar exista. Eliberaţi-vă de tot şi de toate cu gândul că trebuie să trăiţi pentru şi în Adevăr căci doar adevărul vă va face liberi şi numai liberi fiind veţi putea atinge-n viaţă fericirea.” (Florian Pittiş)
Asta e singura cale! Drum bun...
|
|
|
|
Nu îmi plac emoţiile începuturilor, îmi dau senzaţia că în acele clipe părul, pielea şi gândurile mele îşi pierd culoarea. Nu îmi place nici nodul din gât al sfârşitului care mă sufocă şi nu-mi dă voie să vorbesc. Dar dintre toate cel mai mult îmi displac prelungirile etapelor indecise (nu vorbesc despre fotbal!), când aştept în zadar ceva-uri, când altceva-uri mă surprind, când ceva-urile şi altceva-urile nu se potrivesc deloc.
Lecţia cu introducerea, cuprinsul şi încheierea am învăţat-o întâi la literatură şi-am aprofundat-o apoi în relaţiile cu cei din jur. Mi-a luat ceva timp până să înţeleg că locul rămas gol în urma cuiva nu-i este rezervat pentru totdeauna, în caz că ar vrea să se-ntoarcă, că locul gol lăsat de mine în viaţa cuiva nu înseamnă că va urma, ci e de fapt un adio.
Nu mai cred în a doua încercare! Când poveştile se termină le pun ultimul punct, categoric, şi le închid în copertele amintirilor. Sunt milioane de oameni pe lumea asta care ar merita o şansă, însă şansele sunt limitate iar eu nu-mi asum vina de a fi irosit vreuna.
.
|
De la o vreme nu mai plâng. Mă uit la Vreme şi aştept zilele cu ploaie în care pot hoinări pe sub cerul acoperit de nori, printre oameni care mai de care mai grăbiţi, pitiţi sub umbrelele lor colorate. Am învăţat să descifrez în foşnetul copacilor apropierea ploii şi o aştept mereu cu bucurie. Închid ochii şi-mi ridic bărbia cât mai sus, las picăturile să-mi curgă pe frunte, pe ochi, pe buze... Caut printre ele gustul sărat al lacrimilor de odinioară. Şi-mi vine să râd pentru că plânsul ăsta artificial nu mă chinuie, mă face să mă simt chiar mai bine.
Azi am fost fericită o clipă, în ploaie. Sper să plouă şi mâine...
|
|
|
|
|
“Îmi pare teribil de rău că eu sunt cel care-ţi spune asta, însă nu vei fi niciodată fericit. Nu vreau să te rănesc. Ţi-o spun deoarece cred că aşa e drept, să fiu sincer cu tine înainte de a începe. Sper că apreciezi acest lucru, pentru că nimeni nu va mai fi drept sau sincer cu tine de acum încolo. Deci încă o dată, îţi spun din capul locului: nu vei fi niciodată fericit! Ţi-o dau în scris, şi să-ţi fie de bine! (…) Când mă gândesc la tine, mă gândesc la un norişor ca din desene animate atârnând deasupra capului tău, o ploaie torenţială a ta, personală. Te văd udându-te până la piele, îţi văd întreaga fiinţă şiroind de apă, şi eşti mereu bolnav pentru că nu te poţi usca niciodată. Vremea rea te deprimă, obrajii îţi şiroiesc de lacrimi de crocodil, dar lacrimile se evaporă şi se preschimbă într-un alt nor care se revarsă mai nemilos peste tine. Nu poţi câştiga. Va fi trist. N-o să te alegi niciodată cu fata. N-o să găseşti niciodată dragostea adevărată. N-o să găseşti nici un prieten demn de încredere. N-o să fii niciodată mulţumit. N-o să ai niciodată destul. Iarba ar putea întotdeauna fi mai verde. Iarba va trebui întotdeauna tunsă. Zilele îşi vor fi lungi şi lipsite de orice distracţie. Nopţile îţi vor fi singuratice, şi cam atât. Vei aştepta întotdeauna zile mai bune, care nu vor veni niciodată. Şi mai ales, în mod absolut categoric, n-o să ai cugetul împăcat. (…)”
(Torturaţi-l pe artist - Joey Goebel)
Coperta şi titlu nu m-au atras nicio clipă şi totuşi ieri, când m-am trezit cu cartea în mână, am hotărât s-o citesc. Povestea e cam pe atât de sumbră pe cât mă aşteptam să fie, însă mult mai fascinantă. Nu voi istorisi ce am citit în cartea pe care n-o mai puteam lăsa din mână, curioasă să aflu cât şi cum va mai fi torturat un tânăr artist în numele artei. Se găsesc destul recenzii pe net.
Mi s-a părut interesant cum autorul prezintă fiecare personaj indicându-i formaţia, serialul şi filmul preferat, lăsându-i parcă cititorului rolul de a-l cataloga în funcţie de preferinţe.
”Torturaţi-l pe artist” este o carte cu desăvârşire tristă dar care ştie să te facă să zâmbeşti, să speri, să cercetezi, să revii asupra unui citat, să reţii ideea principală şi să te întrebi apoi minute în şir dacă nu cumva şi viaţa ta, a noastră, e la fel.
E o poveste care merită cu siguranţă citită, o lecţie despre adevăratele valori şi falsa fericire.
”Ceea ce nu te omoară... te face să-ţi doreşti să mori”
|
|
Sunt clipe în care
dacă m-ai pune să aleg
între tortură şi tăcere
aş prefera-o fără ezitare
pe prima.
Cu siguranţă
e mai blândă!
|