Cum era să fiu pacient

M-am hotărât astăzi să fiu întreagă şi sănătoasă. Să mă tratez în continuare după ureche, că e bine calibrată. Şi să îmi cumpăr ceva frumos cu banii pe care ar fi trebuit să-i „ofer” medicului. Toate astea după ce m-am oblojit mai departe singurică. Ca să mă fac, totuşi, bine.

Oricine mă ştie în stare să merg la sală, să mă lovesc cumplit la gleznă şi să îndur mai departe durerea în timpul exerciţiilor. Să continui cu mişcarea, să ţopăi la concerte, să port tocuri. Să mă tratez cu felurite unguente, să mă bandajez cu foi de varză, să renunţ o iarnă întreagă la patinoar.

Totuşi, după vreo două luni de amânări şi presupuneri, după insistenţele prietenilor şi încăpăţânarea gleznei mele de a fi mare şi tare, am hotărât să vizitez un doctor. Zis şi făcut. Căutat pe google „ortopedie galaţi”. Notat nume, telefoane, adrese. Evitat varianta unei consultaţii gratuite, pe baza asigurării de sănătate. Găsit medic valabil după ora 17,00. Făcut programare. Plătit taxă incredibil de mare pentru consultaţia de 5 minute cu tot cu oferit date personale, descălţat, analizat gleznă, încălţat, scris trimitere. Diagnostic: chist sinovial. Verdict: te aştept la spital să te operez. Aşa, din ochi, fără investigaţii suplimentare.

Şi aşa am ajuns eu să mă târâi spre casă mai cumplit decât în ziua în care mă lovisem. Că durea al naibii gândul că trebuia să taie din mine. Pe 22 ianuarie. O săptămână m-am dresat cu gândul că trebuie să mă duc la spital. Apoi am început formalităţile. Adeverinţă de la serviciu. Programare la medic de familie. Care programare e doar aşa, pentru fraieri. Că la uşa dumnealor se funcţionează tot pe principiul „care e ultima persoană?”. Vizită la CAS pentru vizat adeverinţa. Stat la coadă, fără oxigen.  Constatare-surpriză că pe undeva am două luni neplătite. Răscolit documente contabile, căutat dovezi de plată şi încă o vizită la CAS. Încă un stat la coadă. „Mergi la Registratură să-ţi înregistreze cererea şi să ţi-o ştampileze.” (Păi dacă ştiam asta de la bun început nu mi-o ştampilam singurică în photoshop!?) Obţinut toate hârţoagele pentru internare. Încă o săptămână dusă. Şi apoi încă una, că era medicul prea ocupat pentru glezna mea încăpăţânată.

Astăzi m-am dus la spital. Mi-am rezolvat totul la birou. M-am pregătit pentru concediu medical. Mi-am cumpărat papuci şi alte rahaturi. M-au internat. Mi-au luat sânge. A apărut nenea doctoru’, s-a uitat la glezna mea şi s-a mirat de cât a mai scăzut. Şi a decretat scurt, cu aceeaşi detaşare ca şi prima oară, că nu mai e de operaţie. Că trece cu unguente. Bă, idiotule!, şi dacă veneam acum două luni sau acum două săptămâni, când era mai mare, era de operaţie, nu!? Eram deja tăiată, pansată şi şchioapă...

Dar m-am trezit să întreb, vizibil interesată, cu ce anume să mă mai dau ca să-mi treacă. Totuşi.  De tot. Răspunsul medicului specialist: cu ce te-ai dat şi până acum!!!... Nu m-am mai dat de o lună cu nimic. Tratamentul corect pentru glezna mea e indiferenţa. A mea, a ta şi aş mai zice a cui, dar nu înjur (încă) pe blog...

M-am schimbat înapoi în hainele de stradă din câteva mişcări, m-am strecurat printre halatele albe ale studenţeilor medicinişti care se vor preocupa de sănătatea noastră pe viitor şi m-am uitat de două ori în urmă ca să-mi fixez în memorie statutul de pacient. Morala? Nu e niciun rahat de morală! Fiecare cu oasele, bolile şi riscurile lui. Fiecare cu asigurarea lui inutilă. Fiecare cu teama lui de a merge doctorul care să-l strice mai tare decât şi-a făcut-o cu mâna lui.