Am numărat pe degete zece luni. Zece luni de când am luat marea decizie, zece luni de când oamenii ne privesc cu suspiciune, zece luni de când replicăm scurt şi senin: noi nu ne uităm la tv! Mai aruncăm câteva priviri la televizoarele oamenilor pe care îi vizităm, mai introducem cablul în monitorul lui Lau ca să dovedim că avem dar nu ne trebuie. Dar 99,99999% din timp nu ne uităm la teveu!
Şi recunosc: mi-a fost foarte greu să mă adaptez. Zile în şir am fost nevoită să deschid fereastra ca să văd cum este vremea, căci nu mai era nimeni care să mi-o dicteze din cutia cu ecran de sticlă. Şi m-am simţit uneori ca o dezertoare atunci când cei din jur povesteau o reclamă nouă despre care nu aveam habar. Până când am realizat că pe lista mea de cumpărături apar aceleaşi produse iar şi iar, indiferent de reclamele care se perindă prin media.
Visez uneori că avem o gaşcă a noastră, a neuitătorilor la tv. Că ne aşezăm într-un semicerc şi mărturisim pe un ton grav, condimentat cu chicoteli: Bună, sunt Ana şi sunt bucuroasă până la graniţă cu fericirea că nu l-am văzut sau auzit de zece luni pe Badea! Nici pe Măruţă, nici pe Băsescu, nici pe Dan Negru, nici măcar pe Răzvan sau pe Dani. Şi ca să nu fie discriminare, nici pe alea de la tembelismele de emisiuni de pe Kanal D, nici pe Andreea Esca şi Monica Columbeanu (pe astea mi le-a suflat Lau, că le uitasem pe toate). Nici n-o mai cheamă Columbeanu de când n-am mai deschis tv-ul, nu?
Recunosc, simt că trece viaţa pe lângă mine când aud de... emisiunea aia cu nume de fabrică. Aaaa, Factor îi zice, nu Factory!? Cum ziceam, simt că trece viaţa pe lângă mine. Preţ de-o microfracţiune de secundă. Şi-apoi revin la realitate, senzaţional, în direct şi exclusivitate!
* Titlul e cu direcţie, nu vă agitaţi degeaba
