Cuburile Angelei

Publicat de Angela Ribus

Micul ecologist ratat

Într-o seară cu lună şi stele frate-miu cel mare a venit cu ideea să adunăm plastic şi să-l... valorificăm. Nu pentru că o familie atât de numeroasă ca a noastră s-ar putea îmbogăţi de pe urma plasticului reciclat. Ci pentru că avem ceva gene care ne stârnesc pasiuni semiecologiste.

Deci ne-am pus pe strâns gunoaie. Iar eu - excesul de zel în pesoană - m-am apucat să spăl paharele de la iaurt şi caserolele de la carne, că nu le puteam depozita murdare în debara. Şi am adunat ambalaj cu ambalaj, sticlă turtită cu sticlă turtită, pix terminat cu pix terminat, până am strâns un sac întreg. Un sac înghesuit, folosit în cel mai economic mod posibil, că doar nu era să stric toţi sacii în care ne-am cărat hainele când ne-am mutat.

Şi exact cam pe când reuşeam să declar complet primul episod de reciclare frate-miu făcea primul transport de gunoaie. Evident, fără al meu sac! Cincisprezece kilograme de sintetice înghesuite în portbagaj şi peste bancheta din spate. Ne-a povestit aventura lui cu primul transport de materiale plastice şi ne-a spus cu zâmbetul pe buze că nu mai repetă figura. Că şi-a umplut curtea cu o mulţime de gunoaie din care a câştigat 11 lei. Vorba lui tata: „îţi dau eu dublu, numai să le arunci”! Drept pentru care mi-am luat inima în dinţi şi am abandonat sacul vizavi, în locul unde nu există nici verdeaţă, nici selectare, nici ecologie. Cu speranţa pitită tainic în suflet că peste noapte va veni gaşca de ţigani care adună plastic şi îmi va mulţumi o nanosecundă pentru gestul mărinimos de a le fi pus deoparte vreo... 50 de bani.

Evident, se vor găsi voci care să întrebe de ce nu am dus eu singură sacul la un centru de colectare. Dacă tot m-am străduit să-l adun! Răspunsul meu ar fi că nu există niciunul prin apropiere, că de la a spăla ambalajele din plastic şi până a le transporta la kilometri depărtare intevine, totuşi, un soi de comoditate.

Mi-aş dori însă, nespus de mult, să am aici, în spatele blocului, nişte pubele din alea colorate, în care se colectează selectiv gunoaiele. Ca în toate ţările cât de puţin civilizate. Să pun deoparte cutiile de bere golite şoptindu-le nostalgică „pe curând” în speranţa că se vor întoarce vreodată măcar sub forma unui tub de super-glue.

La mine în debara tronează acum o „arhivă” de hârtie care se vrea a fi reciclată. Ce naiba să fac cu ea!?

La trenuleţe punct ro

Mulţumiri lui Cass pentru unele dintre poze

Uichend în Capitală. Ai zice că-i previzibil, nu? Că ne-am ascuns de caniculă în mall şi ne-am risipit pe la film orele care ne mai despărţeau de întâlnirea cu Bon Jovi. Aşa să tot fi fost dacă nu aveam o gazdă sătulă de toate astea şi hotărâtă să înfrunte gradele Celsius. Drept pentru care ne-am aventurat duminică dimineaţă într-un tur arhitectural al zonei Kiseleff organizat de domnul Valentin Mandache. Şi-ar fi de prisos să mai spun cu ce alţi ochi începi să priveşti o casă după ce eşti ghidat de o persoană avizată printre detalii şi istorii. Dar după trei ore de hoinărit pe străzile încinse călcâiele noastre zvâcneau la unison de-atâta istovire şi ne-am refugiat, din nou, prin cele mai răcoroase colţuri ale Bucureştiului.
După ce ne-am luat o nouă porţie dă fiţe şi film am pornit către o ţintă care ne bântuia de vreo 24 de ore. Căci descoperise Lau pe net o terasă unde trenuleţele ar face muncă de chelner şi odată ce ne răspândise vestea ardeam de nerăbdare să vedem cu ochii noştri.
„La trenuleţe” e desprinsă din visul unui împătimit. Se vede de la o poştă. Este atelier, birou, crâşmă şi... cine ştie... poate şi locuinţă, la parterul unui bloc. Iar terasa unde am ţinut noi să ajungem are vreo cinci-şase mese botezate după gările din Valea Prahovei. Predeal, Azuga, Buşteni... Apeşi pe buton, vine o drezină care îţi preia comanda, după care un alt tren îţi aduce în vagoane băutura şi paharele. O jucărie pentru oameni care mai ştiu încă să se joace, aş zice.

Bon Jovi

Priveam mulţimea de oameni care se prelingea dinspre gura de metrou către cărările Parcului Izvor. În stadiul de aşteptare mintea mea toca o singură întrebare sfredelitoare: câţi dintre indivizi aveau la ei un aparat de fotografiat? De altfel singura mea preocupare în orele de dinaintea concertului a fost dacă să iau sau nu cu mine obiectul despre care auzisem că se confiscă la intrare. Şi l-am luat până la urmă, încrezătoare în geanta mea cu buzunare tainice.

Am ajuns în final la ceea ce urma să fie concertul Bon Jovi. Un eveniment care, inevitabil, începea cu o coadă care se lungea şi se lăţea cât vedeai cu ochii. O mare de oameni care încerca în acelaşi timp să intre la concert, să îşi găsească cunoscuţii, să respire şi să îşi păstreze entuziasmul. A durat ceva mai mult de jumătate de oră să străbatem distanţa care ne despărţea de ceea ce era - cred că doar pentru mine - primul mareeeee şi adevărat concert. Atât de adevărat încât a început fix la ora trecută pe afiş. Dar am reuşit până la urmă să ne găsim locurile cam pe la a doua melodie şi le-am plâns de milă celor care aveau să mai rateze câteva din pricina organizării... româneşti.

Pentru mine şi Lau concertul Bon Jovi a însemnat clar agonie şi extaz. Pe cât am fost de fericiţi că ne aflam acolo pe atât am fost de nefericiţi că nu ne aflam... mai încolo. Căci împrejurările au făcut să avem bilete la tribune şi să îi privim cu jind pe cei care rockuiau, cum se face la un concert rock, mult mai aproape de scenă. Dar aşa ne-am ales cu o promisiune pentru următorul concert...

Despre recitalul care ne-a ţinut în priză timp de trei ore cred că s-a spus la ştiri cam tot ce era de zis. Că Bon Jovi au făcut un spectacol incredibil, fără pauze şi fără fiţe. Ne-au câştigat respectul veşnic nouă celor care, obosiţi fiind de-atâta admiraţie şi fredonat, ne odihneam pe scaunele din dotare şi aşteptam următoarea melodie care să ne aducă în poziţie verticală.

De-acolo din spate am privit încântată o mulţime de oameni care vibrau la acordurile formaţiei mai mult sau mai puţin preferate. L-am admirat în special pe un tip aflat la trei paşi de noi, tatuat şi „tricotat” cu Bon Jovi, care ştia absolut toate versurile. Un fan trecut de prima... adolescenţă, care ne-a dat curajul să visăm că i-am putea semăna cândva, peste vreo zece-douăzeci de ani. Numai să fim şi noi şi ei sănătoşi!

„Ne-a luat câteva decenii să ajungem aici... Mulţumim pentru răbdare!” (Bon Jovi)

"To strive, to seek, to find, and not to yield"

             

What life boat would you grab on to? 

What secret would you tell? 

What band would you see? 

What person would you declare your love to? 

What wish would you fulfil? 

What exotic locale would you fly to for coffee? 

What book would you write? 

One Week (2008)

O Viaţă în minus

Mi-am scris demisia cu mâinile ţăcănind ferm pe tastatură. Formal şi rece, după un model copiat de pe net, cu subsemnata şi cu referiri la lege. Fără să înghit măcar vreun nod, fără să alung vreo lacrimă.

Ani peste ani s-au adunat în spiritul dulceag-comod de a avea un loc de muncă stabil. Atât de stabil încât să le pot înghiţi unora măgăriile la nesfârşit şi să mă las subjugată de teamă că nu voi mai avea cu ce să îmi plătesc ratele. Ori atât de stabil încât să îmi permit din când în când să mă trasform într-o javră hormonată, să îmi vărs nervii pe oameni care nu mi-au greşit cu nimic.

În timpul ăsta - pe care degetele de la o mână nu îmi mai ajung să îl număr - am cunoscut cei mai frumoşi, cei mai deştepţi, cei mai talentaţi, cei mai haioşi, cei mai mâncăcioşi, cei mai inventivi, cei mai solidari, cei mai minunaţi oameni. Atât de apropiaţi încât am senzaţia că mă mut pentru a doua oară de acasă. Atât de dragi încât mă gândesc că nu se poate să nu mi se facă dor, să-i revăd la o bere, la un tenis, la o plimbare.

Şi oricât de greu ar fi să plec mi se zbate în suflet îndemnul de a păşi pe alte cărări, necunoscute, surprinzătoare, altfel. Am terminat cu o Viaţă. Next! 

 Taxi - Un sfarsit e un inceput
   
  Asculta  mai multe  audio   diverse

Festivalul fumului

Şi au fost “Baladele Dunării”, ediţia a XV-a. A cincea la care am asistat. Noi. În prima seară, cea de concurs, nu am reuşit să ajung din cauza jobului, dar am sperat să-mi fie ăsta motiv ca să aplaud mai vârtos în cea de-a doua. Mi-au spus unele persoane că au fost concurenţi foarte puţini şi „răguşiţi” dar am sperat - din dragoste pentru folk - să-şi fi pierdut cei dintâi urechea muzicală. În zadar! Concurenţii chiar au fost mai puţini şi mai prost pregătiţi ca niciodată. Şi ceea ce mă intrigă în toată povestea asta este că juriul a acordat şi anul acesta, la fel ca şi anul trecut, un premiu nemeritat Galaţiului în numele căruia participă tot felul de băieţaşi care zăngănesc la chitară. 

Locaţia festivalului a fost foarte nimerită. Grădina Muzeului de Artă este frumoasă şi plină de verdeaţă în perioada asta. Scaunele au ajuns cam pentru toată lumea, toaletele ecologice au fost - trebuie s-o spun! - peste limita oricăror aşteptări de curate şi parfumate. Daaarrrrr scena au amplasat-o departe de ochii publicului şi mult prea jos! Abia dacă i-am zărit printre pletele şi umerii celor din faţa mea pe oamenii care au avut ceva de spus sau de cântat la microfon. Ca să nu mai spun că libertatea spaţiului a însemnat pentru cei mai mulţi şi libertate de mişcare, de foială adică. Şi că cel mai apropiat coş de gunoi l-am găsit abia dincolo de gardul muzeului, în stradă.

Candidat fără concurenţă la secţiunea Bâlbe, prezentatorul Hippy a reuşit să-i boteze pe Dinu „Gândul” şi pe „Emanueala” Turcu, nu înainte să ne ureze ceva din inimile lui, că cică ar avea două. Când a pronunţat pentru a nu-ştiu-câta-oară cuvântul PRACTIC care, practic, i-a fost un tic verbal imposibil de trecut cu vederea, practic am izbucnit cu toţii în râs.

Şi poate că ar fi cazul să încep să scriu despre cât de minunat este Nicu Alifantis dacă nu m-ar reţine un detaliu care ne-a condimentat seara la modul gri-sufocant. La Festivalul „Baladele Dunării”, organizat anul acesta în aer liber, jumătate din public a înţeles că trebuie să vină cu rezerve de ţigări, că e liber la fumat! Idioţii din jur - şi n-o să-mi scuz apelativul nici măcar faţă de cunoscuţi - au ars ţigară după ţigară, fără să ţină cont de ceilalţi oameni care veniseră acolo pentru muzică, nu ca să le inhaleze fumurile.

La final, că finalul este motivul pentru care am îndurat toate cele povestite mai sus, am avut parte de un recital Nicu Alifantis & ZAN atât de frumos precum mi-aş fi dorit să fie întreaga seară. Recital care, desigur, a fost întrerupt înainte de vreme de o ploaie obraznică. Înainte însă ca norii să-şi facă de cap am avut parte de o surpriză demnă de toată admiraţia: organizatorii au lansat o sumedenie de lampioane zburătoare care au plutit către înaltul cerului până când le-am putut confunda cu primele stele ale nopţii.

Până la anul încerc să-mi păstrez credinţa în folk şi dreptul de a respira.

Vintage, folk, lectură şi de la capăt

Adică mai aud pe unul şi pe altul, încântaţi că sâmbătă cântă Voltaj. Şi strâmb din nas. Pentru că sâmbătă este ziua când vom da o raită pe la Târgul de Vintage de la Monarch, apoi, la 17,30 fix, ne vom prezenta în Grădina Publică - la ora de lectură în aer liber , după care vom traversa strada - în curtea Muzeului de Arte Vizuale - la Festivalul de Folk "Baladele Dunării". 

 

Fuck Yeah, Book Arts!

Imaginea este de aici, un site pe care nu mă pot abţine să-l împărtăşesc. Enjoy!

We no speak italiano

N-am să povestesc despre vacanţa în Italia, n-am să zic nici cât de grandios este Domul din Milano,
nici cât de fals e balconul Julietei din Verona, nici cât de aglomerată este Veneţia.

Voi spune doar că am întâlnit pe străzi mai multe biciclete decât maidanezi în Galaţi.
Că pe unele acoperişuri de bloc verdele este mai bogat decât în grădinile din jurul blocurilor noastre. Că am mestecat pe îndelete şi mi-am băut cafeaua tihnit în toate restaurantele şi cafenelele în care fumatul este strict interzis.

mai multe poze aici

Vreau să rămân în şosete

Am fost vineri la concertul Taxi dintr-un club căruia n-am să-i fac reclamă acum. Despre trupă, despre atmosferă şi despre cum au cântat este de prisos să le mai povestesc celor care i-au văzut concertând măcar pe youtube. Ceilalţi n-au decât să descopere.

Până să înceapă cântarea am evaluat din priviri mulţimea care se perinda prin clubul cu pricina. O turmă de adolescenţi pasionaţi până în măduva oaselor de muzică, alcool şi tutun. De prima nu sunt totuşi sigură. Chiar în faţa mea o puştoaică a stat tot concertul cu aifonul în mână, butonând semeseuri, postând pe feisbuc şi cetuind cu individa de lângă ea. Cred că aştepta, totuşi, un alt soi de taxi.
Despre Dan Teodorescu - cel care a spus acum ceva timp "Mulţumesc contemporanilor mei în comparaţie cu care nu mai par tâmpit" - doar cuvinte de laudă. Sincer, nostim, profund, imprevizibil, şarmant, comic, artist. A cântat de la cele mai vechi până la cele mai noi piese oferind drept bonus coverul unei arhicunoscute piese lascive. În varianta Taxi!

Rumegătorul de elită

poza de aici

Maxilarul îi freamătă întruna. Urmărindu-l ai putea deduce că molfăie în ritmul ceasului, a unei melodii sau - de ce nu? - a gândurilor care i se învârtesc prin minte. Îi vei zări cu siguranţă „obiectul muncii” printre dinţi şi te vei întreba, retoric, de unde apucătura asta enervantă.

Om veşnic dotat cu gumă de mestecat, rumegătorul profesionist se evidenţiază prin abilitatea de a-şi plimba masa cleioasă prin gură în vreme ce vorbeşte, fumează, bea sau mănâncă. Poate chiar şi când doarme. Poate şi când sărută. Beah! Nu se va simţi vreodată eclipsat de cei care gândesc cu gura închisă, nici de cei care mestecă o gumă numai câteva minute. Impotenţi dom’le!

Rumegătorul de elită - un el sau o ea - se priveşte adesea în oglindă. Îşi aranjează părul, machiajul şi cască gura să verifice dacă nu i-a rămas ceva printre dinţi. Îşi admiră zâmbetul sacadat, se taie de vreo două ori la bărbierit sau îşi dă cu ruj pe jumătate de faţă. Dar nu se opreşte din mestecat nici măcar atunci când intră sub duş şi îi pătrunde apa în gură. Aude adesea critici de la cei apropiaţii - cum că mestecatul îi este un tic bolnăvicios - şi îi ia în râs spunându-şi în sinea lui că sunt invidioşi pe harul lui. Ar câştiga cu siguranţă medalia de aur la molfăit.

Personajul a cărei limbă nu suferă vreodată de singurătate şi-a înscris în palmares recordul de a fi degustat toate mărcile şi aromele de gumă. Este complet satisfăcut numai de cele care îşi păstrează volumul şi nu reţin impurităţi. A citit undeva pe net că mestecatul ajută la concentrare şi reduce stresul aşa că după un scurt calcul şi-a trecut în CV: concentrat 100%, nici urmă de stres. Visează, desigur, la jobul ideal. Agent de vânzări pentru gumă de mestecat.

Cu teama în buzunar

În ziua în care voi prinde peştişorul de aur îl voi sechestra până îmi va îndeplini dorinţa de a pătrunde, preţ de câteva ore măcar, în mintea unui bărbat. Pentru că nimic din ceea ce aud sau văd sau citesc nu îi poate justifica pe indivizii care hărţuiesc femei doar pentru că le face plăcere. Doar pentru că în mintea lor - zic eu - se petrece cu totul altceva decât în realitate.

Mă plimbam ieri pe Faleză cu privirea pierdută printre valurile mereu tulburi ale Dunării. Eram doar eu şi pantofii care mă strângeau. După ce m-am depărtat de apă am început să disting tot mai bine un ţăcănit în urma mea. L-am identificat undeva departe, în copilărie, pe când aveam şi eu la spiţele roţilor de la bicicletă nişte chestii din plastic care trăncăneau sacadat. Am privit înapoi peste umăr şi am văzut un ins îmbrăcat în trening alb (nu mă întrebaţi de ce, pur şi simplu nu sufăr treningurile albe!). Din toată lăţimea aia de trotuar aproape pustiu de la P-uri - că pe acolo mă aflam deja - omul mergea taman pe urma paşilor mei.

Mi s-a adresat la un moment dat cu „domnişoară, aveţi ceva alb în păr” şi m-am lepădat de presupusa pânză de păianjen din mers, spunându-mi că asta îi era grija. Dar l-am auzit apoi din nou: „la ce să se uite şi bărbaţii ăştia...” Şi am mărit pasul şi aşa torturat de încălţările de primăvară. Am auzit sunetul roţilor de bicicletă în continuare, mai departe ori mai aproape. Am luat autobuzul pentru două staţii şi l-am văzut pedalând în urma lui. Am coborât şi i-am simţit privirea urmărindu-mă până când am intrat în clădirea în care lucrez.

De indivizi din ăştia am tot avut parte de-a lungul timpului şi sunt convinsă că nu există femeie care să nu fi avut de-a face cu ei. Bine-nţeles, femeie-pieton, vinovată de expunere cotidiană fără partener. Femeie care speră că mergând pe jos şi-ar mai risipi din gândurile negre şi ar mai topi din cele câteva kilograme în plus. Femeie care străbate la pas oraşul din magazin în magazin. Femeie care are dreptul neîngrădit la a păşi fără teamă pe străzile aşa-zis civilizate.

Într-o lume în care muieri despuiate, mahalagioaice şi provocatoare sunt afişate peste tot nici decenţa nu te fereşte de a deveni ţinta unei hărţuiri nejustificate. Desigur că în mintea celor care îşi caută prada la întâmplare, pe stradă, nu există vreun pic de logică. Nu există refuz sau respingere, nu există ruşine sau regret.

Eşti obligată să îţi incluzi teama în programul de zi cu zi. Să trăieşti cu ea în buzunar şi să te chinui să o sugrumi de câte ori vrea să evadeze. Să rememorezi mişcări de autoapărare reţinute din filme şi să te rogi, fără adresă, să nu fii obligată să le pui în practică. Să îţi dregi vocea pentru un strigăt de urgenţă, mult mai la îndemână decât un 112. Şi să te întrebi, cu un nod în gât, cum ar fi dacă tembelul din miezul zilei, din mijlocul oraşului, ar apărea din nou când mergi seara acasă.

În lumea gravidelor

Motto via messenger: „Eu cred ca sâmbătă o să nasc”

Dacă nu ştie să meargă, să vorbească, să mănânce cu furculiţa, să facă la wc sau să se îmbrace înseamnă că e bebe, nu? Că este hrănit şi că respiră pentru a-şi mări volumul într-atât încât gravitaţia să-i acorde dreptul la primul pas. Cam asta încape în mintea unei persoane care vede câte un pui de om mai rar decât un curcubeu.

Până acum vreo trei-patru ani nici nu mă gândeam că ar trebui să fac diferenţa între un copilaş de patru luni şi altul de un an. Adică erau amândoi cu mult sub vârsta la care am fi putut lega o conversaţie. Iar când te întâlneşti întâmplător cu unul sau ambii părinţi plimbându-şi odorul, cel mic te priveşte cel mai adesea cu un aer de „who the fuck are you” pe care arzi de dorinţă să îl poţi mima în faţa vreunui şef.

Dar vine o vreme când constaţi cu surprindere că ai în agenda telefonului mai multe nume de mămici decât nume de bărbaţi. Că mai toţi bărbaţii îţi sunt rude şi că mai toate mămicile nu erau nici măcar neveste pe când le-ai cunoscut. Că ai fost martoră la procesul de rotunjire a pântecelor, că le-ai învăţat poftele şi toanele, că ai memorat atâtea nume de prunci cât să umpli un loc de joacă.

Fertilele veşti le-am aflat în staţii de autobuz, pe messenger, prin sms ori de la vestitorii primăverii şi le-am transmis mai departe cu bucurie, că mai vine un pitic pe lume. Numai eu ştiu cât de greu este să păstrezi un asemenea secret! Le-am sunat pe viitoarele mame întrebându-le de sarcină cu aerul că înţeleg perfect ceea ce îmi povestesc. Până când am început să pricep şi să reţin cum e cu analizele, cu greţurile, cu vitaminele, cu ecografiile, cu săptămânile, cu naşterile.

M-am mirat de femei cu pântecele cât un pepene care se mai mişcau încă cu graţie şi echilibru şi de mame cu braţe de fier care îşi poartă ghemotoacele de pe un braţ pe altul cu uşurinţa cu care manevrezi o pernă de puf. De femei care au învăţat să-şi programeze viaţa la fracţiune de secundă, la grad Celsius, la centimetru. Ca să îi fie bine celui mic. Am învăţat despre orare de somn, despre tehnici de hrănit, despre tradus gângureli şi despre dovezi timpurii de afecţiune.

În lumea oamenilor care aduc pe lume alţi oameni totul pare mai pur, mai luminos şi mai profund. Cel puţin în preajma celor pe care îi ştiu eu. Mâine o să naşti, nu? În sfârşiiiit

Exagerări

N-am fumat niciodată, nici măcar n-am tras din ţigară cât să simt aroma tutunului arzându-mi gâtul. Am rezistat cu stoicism la afirmaţiile începând cu „n-ai tupeu” ale prietenelor care încercau să mă atragă către viciul de care nici ele nu prea aveau habar. La îndemnuri insistente şi întrebări iscoditoare am explicat întotdeauna, fără să fiu vreodată înţeleasă: nu vreau să fumez pentru că este foarte probabil să-mi placă! Şi-apoi nu o să mai renunţ niciodată...

Încă de pe acum jumătate din viaţa mea am realizat că am o predispoziţie către exagerări. Că asta mă va ajuta uneori şi mă dezavantaja adesea. Acum, după ce am sorbit tone de cafea, după ce am văzut seriale pe nerăsuflate, după ce m-am trezit nopţi la rând pentru un joc online, mă gândesc să mai insist şi în alte direcţii. Undeva la limita paşnică între viciu şi tupeu.

P.S. M-am lăsat de fffff...farmville!

Şterge praful, dacă trebuie...

”Şterge praful, dacă trebuie! Dar oare n-ar fi mai bine / Să pictezi un tablou sau să scrii o scrisoare, / Să coci o prăjitură sau să plantezi o sămânţă, / Cântărind diferenţa între a vrea şi a avea nevoie? / Şterge praful, dacă trebuie, dar vezi că nu prea e timp / Când sunt râuri în care să înoţi şi munţi pe care să te caţeri, / Muzică de ascultat şi cărţi de citit, / Prieteni de iubit şi viaţă de trăit. / Şterge praful, dacă trebuie, dar lumea e acolo afară, / Cu soarele în ochii tăi, cu vântul prin părul tău, / O fulguială de zăpadă, o răpăială de ploaie. / Această zi nu se va mai întoarce niciodată. / Şterge praful, dacă trebuie, dar ţine bine minte: / Bătrâneţea va veni şi ea nu e întotdeauna blândă. / Iar când va fi să te duci, şi va trebui să te duci o dată şi-o dată, / Tu, chiar tu însuţi, vei lăsa în urma ta mult praf.”

Poezia este scrisă de Rose Milligan şi mi-a venit în minte imediat ce am început să modelez cu degetul praful care mi s-a aşternut pe tastatură. E neagră, vina ei!

Iniţial m-am aşezat aici cu gândul la o postare numită categoric TRIUMF, ilustrată cu minunata sticlă galbenă care m-a salvat din chinurile curăţeniei. Asta pentru că ultimele experienţe în domeniu m-au făcut să achiziţionez un întreg arsenal de soluţii cu pulverizator, de perii şi periuţe, până chiar şi odiosul burete din sârmă.

N-am fost niciodată adepta unui cămin-muzeu sau, mai bine spus, nu a unuia care să dureze mai mult de o zi. Adică facem astăzi curăţenie până în ultimul colţ pentru ca mâine s-o luăm de la capăt cu dezordinea. Sau hai să aranjăm totul că ne vin musafiri, ori hai să facem paturile că vine popa cu ajunul.

În raziile de şmotru am fost uneori chiar aberantă, până la a-mi tortura familia să respecte cu stricteţe reguli impuse de mine. Că aşa vreau eu să fie, perfect! Dar asta se întâmpla pe când eram o adolescentă dictatoare cu prea mult timp nefolosit. Între timp s-a mai aşternut praful peste concepţii şi peste rafturi. Am preferat să-mi petrec sâmbetele ţinând în mână o paletă de tenis de masă în schimbul spray-ului pentru mobilă, să mai fac o plimbare până la muntele de vizavi în loc să fugăresc aspiratorul prin casă. Să amân indiferentă îndreptarea dezastrului pe care îl provocasem în propriul univers locativ. În fine, ideea era că m-am format ca un amestec ciudat de perfecţionism şi haos în ale curăţeniei şi mi-am asumat laude şi critici deopotrivă. Dar aş fi înclinat mai degrabă să mă desconsider şi să-mi asum orice pată în calea imaculatului până când mi-am schimbat domiciliul o dată şi încă o dată.

Dacă mi-ar fi spus cineva că maşina de spălat sau frigiderul au capacitatea să mucegăiască - aşa... ca... bulionul - aş fi spus probabil că daaaa, la ora de chimie, în laboratooooor, poooate că s-ar putea demonstra. Adică pe oameni ar trebui să-i ducă mintea să le păstreze cu uşile deschise, nu? Şi ar trebui să înveţe până la vârsta majoratului noţiuni elementare de curăţenie: cum că şi făraşul, găleata de gunoi sau cea în care se stoarce mopul îşi merită recompensa de a fi spălate din când în când.

Într-o criză de exasperare am început să fac sondaj pe messenger întrebându-le pe gagici: „Mă, tu îţi speli vreodată sertarul de la maşina de spălat?”. Nici nu am idee (dar cu siguranţă voi verifica!) dacă au scris asta în manualul de utilizare, însă ar trebui să menţioneze cu majuscule, pe prima pagină, că maşina - fie ea de spălat - nu ştie să se spele singură. Că nu îşi curăţă surplusul de detergent din sertar şi jegul care se adună în orificiul în care intră sertarul, că nu îşi spală singură petele de pe butoane ori de pe sticlă, că nu îşi scoate singurică monedele rătăcite în garnitura de cauciuc.

Aici unde locuim acum am descoperit că pe unii oameni nu îi atrage deloc ideea de a-şi curăţa întrerupătoarele, prizele şi ştecherele de amprentele pe care le-au lăsat cu mâinile murdare. Că mai păstrează încă pe mobilă şi pe geamuri amintiri de la ultima văruială şi colecţionează pe pervazul ferestrei toate particulele de praf în speranţa că vor planta florile direct acolo, făcând economie de ghivece.

Într-o epocă în care magazinele oferă mai multe produse de curăţenie decât ar încăpea într-o casă, mă simt nevoită să-mi iau câteva zile de concediu ca să dau de capăt nesimţirii celor care au locuit înainte aici. Rămân o admiratoare de necontestat a versurilor cu care am început, dar mă foarte îndoiesc că persoane care nu sunt în stare să spele un geam sau o chiuvetă sunt capabile să aprecieze vreo categorie a artei sau vreo minunăţie a naturii.

P.S.

Cartea din geantă

Autodictare

M-au chemat să spun poezia. Dar i-am rugat să lase stilourile jos şi să asculte o alta. Nici n-au vrut să audă. Au plecat. Aşa că am scris-o totuşi pe cea dorită de ei, ca să dovedesc că o ştiu. Şi am tăiat cu două linii îngroşate părţile care nu-mi plăceau şi le-am modificat între paranteze după bunu-mi plac. Am vrut să le trimit la final câte o copie, căci nu-mi era teamă de notele proaste. Dar mi-am dat seama că adevărata mea pierdere ar fi că nu vor putea vreodată înţelege ce am vrut de fapt să le-arăt. Şi m-am întristat de oamenii care îi apreciază doar pe cei care sunt în tiparele lor.

Pasărea Colibri - Înţelegere

Asculta mai multe audio diverse

Aripi pentru Alexandra

"Există multe poveşti despre îngeri.

Îngeri frumoşi cu aripi mari, copii frumoşi şi bucălaţi cu aripi albe şi frumoase în spate. Cei ce o cunosc pe Alexandra-Ecaterina în vârstă de 5 ani pot spune despre ea că este un îngeraş parcă desprins din poveste, cu glas cristalin şi suflet pur, trimis de Dumnezeu printre noi să ne bucure şi să ne lumineze. Însă soarta i-a pus greu viaţa la încercare în a doua zi de Paşte, în data de 5 aprilie 2010. Alexandra se întorcea liniştită în maşină cu bunicii din vacanţa de Paşte când, din cauza unor probleme tehnice, maşina a derapat de pe şosea şi s-a răsturnat pe un drum spre Braşov. Nimeni nu a păţit nimic, mai puţin fetita Alexandra-Ecaterina, care dormea liniştită alături de îngeri în scăunelul ei de copil. În şocul răsturnării, mânuţa stângă a Alexandrei a fost practic smulsă.
Numai Dumnezeu a aranjat ca în minutele următoare să apară un medic care să îi oprească hemoragia şi o ambulanţă care a dus-o de urgenţă la Spitalul de Pediatrie din Braşov. După ce starea ei a fost stabilizată, Alexandra a fost dusă rapid la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti însă mânuţa ei nu a mai putut fi salvată. Astfel, Alexandra a trecut într-o săptămână prin trei operaţii foarte dificile.
Acum starea Alexandrei este bună, rănile fizice se cicatrizează, însă cele sufleteşti lăsate ei, părinţilor şi bunicilor sunt vizibile în ochii lor trişti. Sunt plini de credinţă în Dumnezeu şi speră că ajutorul Său va continua şi că Alexandra va avea o copilărie şi o viaţă frumoasă şi normală, ca noi toţi. Proteza de care Alexandra are nevoie este una bionică, foarte dificil de realizat, însă vitală pentru ca dezvoltarea Alexandrei şi a coloanei sale vertebrale să se facă normal, fără urmări fizice mari. Această proteză bionica costă peste 50.000 de euro şi pentru că fetiţa este în creştere, proteza va trebui înlocuită o dată la câţiva ani.

Haideţi să fim îngerii păzitori şi ajutători ai Alexandrei!

O sumă mică donată poate fi o mare şansă pentru Alexandra, şansa de a avea din nou o viaţă frumoasă, de a se putea bucura din nou şi juca cu frăţiorul ei mic de doar un an, de a nu-şi mai întreba părinţii îndureraţi unde este mânuţa şi de ce acest coşmar nu se termină odată…
Orice sumă de bani pe care o veţi dărui este importantă. Haideţi să investim în zâmbetul unui înger câte o picătură şi cu siguranţă toate eforturile noastre vor fi răsplătite."

http://totipentrualexandra.blogspot.com/