Poate cineva mă va chema într-o noapte ca asta:
hai să alergăm prin ploaie...

Asculta mai multe audio Divertisment

Mâzgăleli

E o vreme în care m-aş încumeta să pornesc către orice creştet de munte, dar să mă ridic câteva clipe în vârful picioarelor ca să ajung până la vise nu reuşesc. Sunt zilele astea în care pornesc câte-un război cu fiecare gest, idee sau om, capitulând pe nerăsuflate înainte de a începe un altul. Sunt gânduri răzvrătite despre cum ar fi fost dacă n-aş fi fost... ce-aş fi putut dacă aş fi putut... care ar fi dacă aş fi... cine ar fi îndrăznit dacă aş fi îndrăznit... cum s-ar fi nimerit dacă s-ar fi nimerit...

Nu-mi place de mine. Mă îngrozesc în fiecare clipă de duşmănia cu care otrăvesc totul în jur doar ca să se asorteze cu norul din mine. Îmi aud replicile tăioase şi mă întreb cu vocea cea mai apăsată a conştiinţei putrede: cum am să repar vreodată ravagiul pe care îl fac acum?

De parcă lumea ar aştepta vreodată ca eu să reacţionez...

Mi-a plăcut tare mult de Alina la Baladele Dunării

Ca o dimineaţă

Tu nu ştii că pe peretele în care soarele-şi reazemă dimineaţa câteva raze am patru dreptunghiuri semnate de tine. Cuburi de aer decupate, răsfoite, căutate şi recitite într-o zi în care albul sufocant al varului trebuia musai înviorat. Notasem o groază de citate pe hârtiuţe tăiate în forme de fluturi şi flori, dar ecoul lor rămânea surd, între ghilimele sugrumate de îndoială. Că poate oamenii care le-ar fi scris ar fi avut cu totul altceva în minte şi mai ales în suflet atunci când le-au aşternut pe hârtie.

Prospectul flacoanelor tale geometrice l-am descifrat treptat, de la o săptămână la alta, regăsindu-te în miezul lor şi uneori viceversa. Regăsindu-mă pe mine atât de adesea în conţinutul lor încât am început să cred în magia cuvintelor izvorâte din suflet. Creează dependenţă, să ştii! „Un prieten bun e ca o dimineaţă...” scriai tu, iar partea cea mai bună este că poate fi nenumărate dimineţi la rând! Nenumărate după-amieze, zile în şir...

Felicitarea mea vine cu zece zile mai târziu, zile în care mi-am răscolit amintirile întrebându-mă ce-ar fi mai bine să scriu. Când vine vorba de tine mi-e teamă mereu să nu spun prea puţin, să nu cumva să fie om care să afle în treacăt de existenţa ta fără să înţeleagă câţi oameni se simt norocoşi că te-au cunoscut.

În sufletul meu eşti dincolo de dragoste, admiraţie şi recunoştinţă o splendidă şi nemărginită minune. Îţi doresc să rămâi veşnic acelaşi om pe care noi toţi îl iubim pentru că mai este cineva care trebuie să te cunoască aşa. Să fii fericită, Angela!

Poveste pentru Pavel

PAVEL are 6 ani şi locuieşte în Galaţi. Îi plac fluturii, desenele animate cu Tom şi Jerry, dar mai ales acordurile muzicii clasice. În urmă cu doi ani a fost diagnosticat cu autism atipic şi ar avea şanse de recuperare doar dacă urmează terapia adecvată.

Donează în urna mobilă, pusă la dispoziţie de Fundaţia "Inimă de copil", aflată la redacţia "Vieţii libere"

SAU

cumpără o invitaţie la spectacolul umanitar de sâmbătă, 15 mai, ora 19,00, care va avea loc la Casa de Cultură a Studenţilor din Galaţi. Un concert de flaut, folk şi alte momente speciale

SAU

depune o sumă în contul RO81INGB0000999900445265 (RON) deschis la ING pe numele mamei lui Pavel, Mirela Burhuc

Spune alături de noi „Povestea pentru Pavel”! Ajutandu-l pe el, construim punţi între noi!

http://www.viata-libera.ro/articol-Poveste_pentru_Pavel.html

Vis de primăvară

Dimineaţă devreme începe isteria şi forfota dinaintea plecării. Un munte de haine pe care îl reduc întâi la jumătate, apoi la un sfert, rezultat la care mai adaug cinci perechi de şosete şi încep să îndes în rucsac. E prea mic, ştiu, e întotdeauna prea mic. Şi prea greu! Mai intră pe lângă ţoale o sumedenie de accesorii mai mult sau mai puţin folositoare - cu tot cu controversata ruletă, mâncare cât cuprinde, apă din belşug şi „vorbe de duh” la închiderea fermoarelor. Sunt echipată de parcă aş pleca la munte... Aaaa da’ chiar plec la munte! îmi reamintesc copleşită de icapacitatea de a manevra izoprenul, sacul de dormit şi rucsacul deodată.

Pe drum poveşti şi glume asezonate cu turtă dulce şi ocheade la ceas. Ajungem noaptea, clar, în hohote de râs pe seama unei emisiuni extramegasuperpretenţioase de la Radio Cultural care ne amuza mai ceva decât un stand up comedy. Montăm corturile la lumina farurilor, mâncăm la lumină de lanternă şi privim muţi de uimire puzderia de stele. Constelaţii de care auziserăm în treacăt la orele de geografie se lăsau ghicite cu ochiul liber pe bolta impresionantă de la Izvorul Muntelui. Răbdare să ai. Apoi program de somn scurt şi friguros, retezat brusc de gâlceava păsărilor de la munte care-şi fac gimnastica la răsărit. Luăm un mic dejun copios stropit cu trei în unu şi vişinată şi purcedem la drum. Ah, ce drum!

Mărturisesc că în primele două minute de urcat pieptiş pe un deal încăpăţânat am vrut să renunţ. Picioarele nu vroiau să mai funcţioneze, plămânii la fel, mă simţeam sleită de orice putere. S-a rezolvat cu o încurajare scurtă şi la obiect care mi-a ajuns tot uichendul. Apoi s-a dezlănţuit minunea. Mai întâi am scăpat de hainele groase şi am trecut la cele de vară, că nu se mai putea de cald. Apoi ni s-a arătat creştetul Ceahlăului în toată splendoarea lui, desupra pădurilor verzi şi proaspete, şi ne-am mirat în cor de sublimul peisaj.

Urcuşul a fost greoi din cauza lipsei de antrenament, a kilogramelor din spinare, a soarelui arzător şi a nerăbdării. Printre pomi, jnepeni şi petice de zăpată am răzbit către cabana Dochia care avea să ne fie gazdă pentru o noapte, am mâncat iaaaarrrr, pentru că eu una am o foame continuă la munte şi am pornit spre Toaca. Spre vârful ăla de care mă îndrăgostisem eu cu ceva ani înainte, pe care am mai urcat o dată, dar nu aşa... cu sufletul împăcat.

Am văzut un frumos apus de soare cu mâinile încremenite de frig pe aparatul de fotografiat şi m-am trezit a doua zi de dimineaţă să privesc şi răsăritul. Atâta linişte nu pot să cuprind în cuvinte! Nu ştiu să zic cum anume urechile nu îmi mai erau de folos la ora 6 dimineaţa în vârf de munte. Ciripiturile abia dacă se distingeau iar vântul era şi el în vacanţă. Soarele se ridica uşor, fără zarvă, fără pretenţii, încălzind culorile peisajului şters de dinaintea zorilor, lăsându-se admirat de spectatorii curioşi care îl pozau în faţa cabanei.

La coborâre am urmat un alt traseu, un alt peisaj magnific în care şedeau la loc de cinste măiestre pietre modelate de-a lungul anilor de vânturi aspre. Ne-am minunat de formele lor curajoase care păreau să fie puternic înrădăcinate în inima muntelui şi le-am admirat pe tot parcursul coborâşului nostru. Am căzut, m-am julit, dar am salvat totuşi cu brio aparatul foto şi am râs de mine bucuroasă că am rămas pe alocuri aceeaşi ameţită cu genunchii beliţi. Ăsta e rezumatului rezumatului de uichend iar restul poate veţi înţelege din imagini. Eu încă nu m-am întors cu gândul de acolo...

27 aprilie

tortul pe care mi l-a făcut sor'mea

Nu ştiu alţii cum simt dar pe mine mă loveşte 27 aprilie în creştetul capului an de an. Deschid ochii înainte să mă deştepte ceasul şi mă întreb dacă astăzi... e chiar astăzi. Dacă n-am greşit socoteala sau pagina din calendar ori dacă nu m-am trezit în pielea altcuiva. Râd mereu... Ce obicei! Să primesc pupături, cadouri, urări şi flori doar pentru că deschid un nou dosar cu acelaşi nume pe copertă. Mai boţit un pic! Al câtelea este la număr îmi ia juma’ de an să mă obişnuiesc. Nu ştiu dacă cineva vreodată s-a trezit ca mine ieri, convins că pe undeva i s-a greşit socoteala la aniversarea din anul respectiv. E prea repede, e prea devreme îmi ziceam. Aţi greşit planeta, aţi greşit omul, aţi greşit camera. Apoi sună tata... iar el nu greşeşte niciodată la treburile astea. Deci e în regulă, eroarea e a mea, că m-am născut.

Asculta mai multe audio Muzica

Glitter in the air

Uneori mă aşez pe margine, mă odihnesc şi ascult muzică. Şi e mai bine...

"Have you ever fed a lover with just your hands?
Close your eyes and trust it, just trust it
Have you ever thrown a fist full of glitter in the air?
Have you ever looked fear in the face
And said I just don't care?

It's only half past the point of no return
The tip of the iceberg, the sun before the burn
The thunder before lightning, the breath before the phrase
Have you ever felt this way?

Have you ever hated yourself for staring at the phone?
Your whole life waiting on the ring to prove you're not alone
Have you ever been touched so gently you had to cry?
Have you ever invited a stranger to come inside?

It's only half past the point of oblivion
The hourglass on the table, the walk before the run
The breath before the kiss and the fear before the flames
Have you ever felt this way?"


Asculta mai multe audio Diverse

(in)diferenţa

Cristina şi Ciprian, acum un an.
Nu mai ştiu dacă am făcut eu poza sau doar trepiedul meu, dar tare mult îmi place.

Fără nicio legătură cu personajele de mai sus ori cu imaginea, aseară m-am uitat la "Te pui cu blondele" ca să văd cum se descurcă dom' doctor Bacalbaşa cu cele 50 (parcă!). Nu comentez, că atunci când vine vorba de blonde mi se tulbură gândirea. Însă Baca a spus o chestie care chiar mi-a plăcut şi mi-a rămas în minte:

"Nu te da mai mare decât eşti.
Vei fi nevoit să plăteşti diferenţa. "

Irosire

Îmi plec fruntea cu toate încruntările mele în piept şi o las spânzurată aşa între îndoieli lipsite de miză. Din jocul ăsta de-a minciuna şi adevărul nu mai am nici de pierdut, nici de recuperat. De câştigat nici n-am sperat vreodată. M-am avântat legată la ochi într-o horă cu tine cea cu urechile astupate sperând, cred, că am putea juca doar pe jumătate privind, doar pe jumătate ascultând, doar pe jumate simţind... Nu mi-am dat seama că dacă tu te-ai împiedica eu nu mi-aş putea da seama la timp să te ajut. Că dacă eu aş cădea nu ai avea cum să-mi auzi strigătul ca să mă salvezi. De-acum nu mai contează cine şi unde şi cum s-a petrecut. Îmi iau porţia mea de greşeală şi plec. Ideea asta nu e descotorosire de vină ci dimpotrivă, asumarea ei. Ideea asta nu e răzvrătire sau ranchiună, e izolarea mea de tine. Mi-am luat în spinare ce ţi-am greşit şi ce m-ai greşit, ce ţi-am minţit şi ce m-ai minţit, şi îmi urmez mai departe singură calea în beznă. Cu o credinţă mai puţin. 

Casă de piatrrră

Într-o după-amiază nasoală de toamnă, pe când îi făceam pe ghidul prin Galaţi, am legat un pact. Ori mie mi se citea pe mutră disperarea, ori lui, nu mai ştiu... Dar ne-am zis atunci - parcă aşteptând într-o staţie - că dacă eu nu mă mărit şi el nu se însoară în zece ani ne căsătorim unul cu altul. N-am să-mi dau seama de ce fac oamenii afirmaţii din astea absurde cărora le ataşează şi termene-limită, dar m-am prins în secunda imediat următoare că trebuie să mă rog vârtos şi fără încetare pentru o minune în sensul lui, că în al meu...

Tase al nostru a întâlnit în vreo doi ani - rezonabil! - marea dragoste, s-a mutat de la Brrrăila toooooocmai la Arrrad şi s-a însurat. În pozele de la celălalt capăt al ţării, cu Roberto şi Crina în zi de primăvară, li se zăreşte fericirea şi împlinirea sfârşitului căutării. Casă de piatrrră să aveţi şi... copii de plastilină :P 

Mailul care mi-ar fi putut schimba viaţa. Ieri!

”Acesta este Îngerul Banilor trimite-l la 6 prieteni buni de-ai tăi sau membrii de familie şi te vei îmbogăţii în 4 zile. Trimite-l la 12 prieteni de-ai tăi sau membrii de familie şi te vei îmbogăţi în 2 zile. Nu e o glumă, dacă-l ştergi nu vei ştii niciodată!? Ea lucrează, cu adevărat lucrează!”

Ea? Adică... gluma!? Lucreeeaaazzzăăăăăă, cum să nu!

Primesc cam câte-un mesaj din ăsta pe săptămână, mă amuz şi îl şterg. Îmi rămâne în minte însă de fiecare dată întrebarea: cum de oameni întregi la minte, isteţi şi emancipaţi pot să înghită asemenea gogoşi? Cât de superstiţioşi pot fi indivizii care cred că un e-mail îţi poate aduce fericire sau nenorocire, bogăţie sau sărăcie, prieteni sau duşmani?

E drept că nu-i mare brânză să dai un forward la un asemenea mesaj la primii inşi din adress book şi cred că iniţialele numelui meu mă fac “privilegiată” din acest punct de vedere. Ah, n-am verificat dacă toţi destinatarii se numeau cu A sau B şi am şters deja scrisorica până şi din Trash! Oricum, să dai forward la orice rahat pentru că aşa e îndemnul este jalnic. I-aş răspunde mâine celui care mi-a trimis ieri vrăjeala de mai sus împreună cu o “icoană” reprezentând o individă cu patru mâini pline de podoabe. I-aş spune: dragule, sunt Îngerul Yahoo-ului şi am venit să verific dacă mai poţi de-atâta bogăţie. Ţi-au mai crescut două mâini? Aaa, nu? De unde ştii, te-ai uitat în oglindă? Atunci sigur eşti capabil să recunoşti un fraier!

Sunt sătulă de rugăciuni miraculoase sau talismane virtuale şi mă gândesc cu milă la strămoşii noştri care nu şi-au putut propaga bunăstarea prin e-mail. Vai de mama lor! Pe bune vorbind, tolerez glumele proaste şi pozele deocheate din inbox pe motiv că gusturile nu se discută. Indiscutabilă este şi stupizenia mesajelor amintite mai sus şi intolerabilă ignoranţa expeditorilor. Data viitoare îi pun să-şi scaneze palma stângă ca să le ghicesc eu viitorul, tot pe mail!

Primăvara de ieri

Pentru că

Gânduri, imagini, cuvinte, gesturi, priviri, atingeri, aprecieri, regrete, încurajări, şoapte, lucruri, peisaje, sunete, încercări, arome, paşi, forme, speranţe, tresăriri, zâmbete, eforturi, greşeli, flirturi, migrene, lecturi, impresii, surprize, discuţii, răbdări, cafele, amânări, dureri, prieteni, flori, melodii, bucurii, iubiri, raze, simpatii, răzvrătiri, mesaje, amintiri, oameni, pasiuni, temeri, frumuseţi, nostalgii, curiozităţi, pofte, idei, alergări, nădejdi, nuanţe, lacrimi, plimbări, plăceri, încrederi, vise, vindecări, socoteli, ore... mi se adună în palme zile la rând ca-ntr-o clepsidră care-mi măsoară... nu destrămarea ci invers, urzirea.

Din preaplinul inimii mele aş vrea să aleg ce e mai bun şi să dăruiesc, dar nu am cui. Mă opresc seara aici tăcând, fredonând, îngânând şi tastând. Ştiu că cineva acolo va citi şi va zâmbi aşa cum zâmbesc la rândul meu când aflu un om care înţelege. Distanţa, diferenţele şi dreptatea nu sunt coordonate ale sufletului. De-aia scriu pe blog... 

De ce scrii pe blog?

Mâncătorii de seminţe

*

În zi frumoasă şi liberă de primăvară m-am îndemnat să ies la aer, să merg pe Faleză ca să verific dacă e bună de ieşit cu rolele. Mor de dor! Cu căştile în urechi, mâinile în buzunare şi gândurile printre crengi gata să înmugurească am încercat să-mi strunesc paşii alerţi, obişnuiţi cu alergătura zilnică pe culoare, trepte şi străzi. Până la colţ îmi antrenasem deja vârfurile adidaşilor să pedaleze armonios în ritmul muzicii şi îmi programasem privirea să vizioneze imaginile care urmau să înlocuiască obişnuitele filme de uichend.

După colţ ştiam deja ce privelişte urmează: tranşeele ISPA. Munţi de pământ amestecat cu piatră, şanţuri pline se gunoaie aşteptând să-şi primească conductele în care o să ne băgăm noi ceva... când vor fi gata. Altceva decât ne băgăm acum. Să vă spun sincer, ador liniştea de la mine din cartier de când au închis circulaţia aici la vale. Nu mi-e dor nicidecum de sirene, claxoane şi de traficul infernal din pricina căruia nu reuşeam să traversez strada ca să duc gunoiul. Dar nici nu-s fană a prafului transportat de vânt în biblioteca mea, ca să mă plâng şi eu pietoana de ceva :P

Paşii mei începuseră să se împiedice de-ai altora care făceau deja cale-ntoarsă de la promenadă. Oameni de toate vârstele pe chipurile cărora se citeau bucuria, indiferenţa, manelismul, preocuparea, curiozitatea. A căror buze se mişcau în ritm de cuvânt ori se chirceau în semn de tăcere. Din ale căror guri se iveau dezgustătoare coji de seminţe scuipate în aer.

Mă apucă aşa o revoltă când îi văd cu pungi, pumni sau buzunare doldora de seminţe, mestecând sacadat şi azvârlindu-şi şmechereşte mizeria pe stradă. Îmi vine să le dau peste mână şi să le strig: tembelilor, viaţa nu este un continuu meci de fotbal! Nu trăiţi în tribune, nu huiduiţi după bunul plac şi nu scuipaţi unde vă arde. Nu puteţi avea pretenţia să locuiţi într-o ţară civilizată câtă vreme asociaţi plimbarea şi conversaţia cu mâncatul de... rahat. De semniţe, pardon. Nu vă puteţi afişa în public murdari la gură şi cu palmele înnegrite de sâmburii copţi pe care îi rumegaţi în schimbul ideilor care vă lipsesc cu desăvârşire.

Ştiu că adunătura mâncăcioşilor de semniţe nu citeşte bloguri şi nici măcar titlurile articolelor de pe cornete sau etichetele ambalajelor în care îşi cumpără materia primă care face obiectul mâncătoriei lor. Protestez în scris, înjur în gând şi mă ţin departe de odiosul obicei al românului de rând. De la coada rândului...

*poza e din Bucegi, la altitudine, unde aerul e rarefiat iar mârlănia e în toi

“Ştii ce îmi vine să fac? Să mă duc spre cel mai apropiat cimitir, să mă aşez pe o bancă şi să aştept.

A... şi să casc… Pentru că oricum toată turma face la fel”

Anunt

Cumpăr detector de minciuni. Să fie mic cât să-l pot prinde la mână pe cureluşa ceasului pe care nu-l mai port. Să-mi indice la fiecare oră cam cât la sută m-am mai amăgit. Să zbârnâie insistent când născocesc gânduri desprinse de realitate şi mă îmbăt cu închipuiri.

Mama

O ascult dimineaţa trebăluind prin bucătărie şi-n liniştea unei zile neîncepute încă foşnetul prezenţei ei este mai relaxant decât orice melodie. Când mai scapă uneori câte ceva din mână spune nervoasă „acolo să stai!” şi-mi vine mereu să râd de felul cum vorbeşte cu lucrurile care par şi ele să o asculte, căci îşi întrerup zarva imediat. Mă sună mai târziu, după ce plec de acasă, ca să-mi zică să am grijă ce fac şi cum vorbesc că horoscopul mi-a prezis o zi tensionată. Iau aminte şi zâmbesc. Ştie ea ce ştie...

Mama merge la munte şi în Deltă încălţată cu adidaşi, purtându-şi rucsacul în spinare şi telefoanele mobile în buzunar. Dezleagă integrame şi sudokuri tot drumul şi-mi arată pe geam câte ceva deosebit. Hoinăreşte cu mine prin magazinele unui oraş străin şi acceptă până la urmă să se urce în telegondolă. Îi este cam teamă, văd bine, dar nu o spune pentru că în vocabularul ei cuvinte de genul ăsta nici nu există. Mă lasă să mă amuz pe seama ei căci ştie bine că-i va veni şi ei rândul să râdă de mine. Şi râde, vai cum mai râde, de nici nu-ţi mai trebuie alt motiv să i te alături într-un cor de hohote cristaline.

E cel mai iscusit diplomat. Nu minte niciodată şi nu-mi pune întrebări incomode care să mă oblige să o mint. Dar privirea ei supărată e ghilotina care îmi retează într-o clipă orgoliul lasând să curgă şiroaie de păreri de rău. Iar când îmi ling apoi rănile pitită în camera mea, jurându-mi că n-am să o mai pot privi în ochi vreodată, mi se strecoară până la nări miros fermecător de mâncare care mă face să uit de toate cele rele.

Mama mea este iubire, libertate şi frumos. Prin ele trăieşte, prin ea trăim.

"De se va întâmpla să-ţi fie dor,
Şi ce frumos ar fi de-ar fi aşa,
Împreunează-ţi cele două mâini
Gândind că una e a mea"
(anonim)

Scumpelor mele fete

Am învăţat una de la alta cum se fac hainele pentru păpuşi, cum se completează oracolele şi cum se sărută. Ne-am împrumutat haine, inele şi gesturi, ne-am răpit reciproc vise şi lacrimi. Ne-am invidiat pe ascuns frumuseţile şi ne-am lăudat neprefăcut reuşitele. Am învăţat una din greşelile alteia şi am reparat împreună ceea ce stricaserăm separat. Ne-am descoperit însuşiri şi îndemânări, ne-am criticat cu haz slăbiciuni şi defecte. Am fredonat aceleaşi cântece şi-am râs la aceleaşi glume, am probat aceleaşi haine şi-am băut din acelaşi pahar. Ne-am certat pentru lucruri stupide şi ne-am iertat ca şi când n-ar fi fost. Am descoperit împreună poezia, muzica, sportul, teatrul, gătitul, bronzatul şi... bărbatul :) (ca să rimeze!) Ne-am spus minciuni mai sincere decât orice adevăr şi ne-am înjurat mai drăgăstos decât orice alint. Ne-am îmbrăţişat cu toată iubirea fiinţelor noastre şi ne-am scris felicitări cu mâini tremurânde. Ne-am cumpărat una alteia flori şi ne-am legat inimile pe vecie.

Voi, toate femeile din viaţa mea, ar trebui să vă regăsiţi undeva printre rândurile astea şi să ştiţi că astăzi, acum, mi-am amintit de ce numele voastre nu ar putea fi vreodată uitate. Motivele ar mai fi sute, dar dacă am sta să le enumerăm nu am mai avea timp să plăsmuim altele noi.

De ziua lui Mărţişor vă doresc să aveţi mereu în suflete lumina şi căldura soarelui primăvăratec, să fiţi sclipitoare şi proaspete ca florile ce se ivesc zilele astea de sub frunzele uscate şi să nu uitaţi să alungaţi zi de zi necazurile şi norii negri cu un zâmbet radios.

Cum zice draga mea, ce bine că nu suntem singure pe lume!

Pozele sunt de acum doi ani, din Măcin. Primăvara la munte, în pădure, e cu totul alta decât cea de la oraş...