Irosire

Îmi plec fruntea cu toate încruntările mele în piept şi o las spânzurată aşa între îndoieli lipsite de miză. Din jocul ăsta de-a minciuna şi adevărul nu mai am nici de pierdut, nici de recuperat. De câştigat nici n-am sperat vreodată. M-am avântat legată la ochi într-o horă cu tine cea cu urechile astupate sperând, cred, că am putea juca doar pe jumătate privind, doar pe jumătate ascultând, doar pe jumate simţind... Nu mi-am dat seama că dacă tu te-ai împiedica eu nu mi-aş putea da seama la timp să te ajut. Că dacă eu aş cădea nu ai avea cum să-mi auzi strigătul ca să mă salvezi. De-acum nu mai contează cine şi unde şi cum s-a petrecut. Îmi iau porţia mea de greşeală şi plec. Ideea asta nu e descotorosire de vină ci dimpotrivă, asumarea ei. Ideea asta nu e răzvrătire sau ranchiună, e izolarea mea de tine. Mi-am luat în spinare ce ţi-am greşit şi ce m-ai greşit, ce ţi-am minţit şi ce m-ai minţit, şi îmi urmez mai departe singură calea în beznă. Cu o credinţă mai puţin.