Dulcegării

firul de păr albit câte un nanomilimetru * fruntea stafidită timid * gustul sălciu instalat pe limbă * pe fundal un el miorlăind la o ea * antivelăntainu’ meu mutilat forever 

E limpede că nu-mi plac dulcegăriile. Categoric nu în public. Şi că nu prea înghit oamenii vorbind „mărunt, din vârful limbii” (am încheiat citatul, de la mama citire). Dacă emiţătorul mai este şi de gen masculin deja supliciul e complet.

Ultimii colegi de birou mi-au stresat în aşa hal timpanul drept încât mă gândesc să-mi întorc biroul invers. Ca să ajungă şi stângul la acelaşi nivel de uzură! Slavă domnului că stomacul mi s-a întors pe dos în sensuri diverse. Altfel îmi luam concediu pe motiv de aversiuni repetate la dulcegării.

Mă, ăştia când vorbesc la telefon cu elele lor... reuşesc să mixeze perfect pisica în călduri, câinele călcat pe coadă şi chiţăitul unei alte specii pe care nu am descifrat-o încă. Parcă simt cum silabele li se transformă în cristale de zahăr, juma’ de kilogram per convorbire.

Mâine încerc metoda Lămâia!

Şi a fost BeTedX Galaţi

Pentru că în Galaţi se întâmplă atât de puţine lucruri - interesante sau nu. Pentru că ar fi fain să afli cum se împlineşte un vis înainte de a-ţi inventa unul. Pentru că îmi e acru de stat în casă. De aia am fost la BeTedX Galaţi.

Care s-a petrecut exact aşa cum mă aşteptam. Şi mi-e ciudă că nimic nu mai reuşeşte să iasă din tipare în oraşul ăsta de rahat! Programul a început cu o oră mai târziu decât se anunţa pe materialele tipărite. Şi s-a terminat cu alte trei! mai devreme decât era estimat. O parte dintre speakeri nu au mai ajuns la eveniment. Iar problemele tehnice au scos la iveală multe stângăcii organizatorice.

Cu toată îngăduinţa pe care o mai am la îndemână pot spune că a fost o chestie ok. Acest BeTedX. Să zicem un exerciţiu. Că mă aştept ca figurile care au pus la punct evenimentul să mai organizeze şi altele. Înainte să plece, definitiv, din Galaţi.

Fără îndoială că Ariel Constantinof a fost cel mai expresiv, cel mai bine pregătit şi cel mai simpatic speaker dintre toţi. Urmat de Petru Păcuraru care a reuşit, probabil, să-i trezească pe cei care adormiseră în scaune. De menţionat că Hippie a reuşit de data asta un discurs impecabil, fără perle şi bâlbe. (prietenii ştiu de ce...) Iar cafeaua a fost foarte bună!

Am în notiţe titluri de carte. „We are all weird”. „The Big Sort”. Am avioane din hârtie şi un ecuson cu numele întreg pe el. Am o pagină albă acoperită cu scrisul meu abia descifrabil. ajutor. oameni. experienţă. leadership. socializare. cunoaştere. creativitate. responsabilitate. timp. muncă. curaj. perseverenţă. încredere. valoare. bucurie. libertate. emoţie. Şi mai am un filmuleţ numai bun de (re)văzut înainte de o nouă zi de luni.

Când te doare undeva

Ziua în care îţi descoperi ficatul, stomacul sau alte organe care se încăpăţânează să funcţioneze în regim propriu. Aia e ziua care-ţi marchează profund şi indigest existenţa. Îmbătrâneşti! Mâncarea îţi strigă din măruntaie. Băutura... şi mai şi!

De la o vârstă repeţi pe un ton vădit tembel că „ai o vârstă”. Carevasăzică te doare pe undeva. Mereu altundeva. Circuitul durerilor în natură. Junghiurile se servesc cu cafeaua de dimineaţă. Migrenele aranjează mai bine coafura. Oasele încep să-şi amintească de toate colţurile de mobilă cu care au făcut cunoştinţă în timp. Medicul de familie dă semne să-ţi reţină culoarea ochilor şi pe cea a portofelului.

Când mănânci fructe pentru că trebuie. Când devii suspicios dacă ţi-e prea bine zile în şir. Când nu-ţi mai este jenă să te dezbraci în faţa doctorului. Când te oftici că n-ai şi tu o afecţiune cu nume sonor, care să facă mai mult rating. Când bolile încep să pretindă zile libere.

wish you were beer

uichend lung cât o închipuită vacanţă. planuri peste planuri începând pe cât de neplănuit s-ar putea. plăcuta revedere a unei prietene dragi. şi nodul în gât că da!, sunt oameni care suferă mai mult şi se plâng mai puţin. maşini superbe de colecţie. visul că vreodată în viaţa asta aş putea hoinări la volanul uneia. tocmai preferata mea cu brăduţ parfumat la oglindă. beah! cel mai ispititor soare din ultimele luni. şi-o plăcintă cu smochine eclipsându-l. mingi faine plasate / încasate. tenis de masă. sentimentul că lucrurile cu adevărat frumoase aşteaptă aproximativ la nesfârşit să te întorci la ele. la fel şi ciocolata. BGG. lume multă, priviri stinghere. conversaţii de umplutură. la masa rotundă răutăţi gratuite cât cuprinde. o întâlnire prelungită a bloggeriţelor. bere. bere. bere. bere. bere. şi-o ţigară. prima. greaţă. cumplite dureri de cap. amintiri lipsă. zâmbetul tâmp al omului care nu-şi mai aude gândurile. finally! :)

cursuri. sau nu prea

Nu ştiu în ce împrejurări mi s-a făcut să studiez primul ajutor. Era martie. Şi mă credeam, pesemne, în filme. Imaginându-mi că în metropola de pe malul stâng al Dunării toată lumea ştie PA-ul în afară de mine! Căutarea pe google m-a condus către filiala Galaţi a Crucii Roşii căreia i-am trimis un e-mail. Am primit imediat un răspuns. Mi-au scris despre durata şi preţul cursului şi mi-au cerut numărul de telefon în ideea că voi fi contactată atunci când se va forma o nouă serie de minim zece persoane. Ce să zic... e deja toamnă, pică frunze care abia plănuiau să înmugurească în primăvara mailului meu. De PA nici că am mai auzit ceva!

Zilele trecute, la o plimbare târzie, m-a trecut un fior pe şira spinării la gândul că poate, totuşi, n-aş fi tocmai în siguranţă noaptea, pe stradă. Şi m-am apucat, iarăşi, de căutări pe google. De data asta pentru cursuri de autoapărare, în Galaţi. Am găsit câteva posibile variante şi voi aştepta o zi cu karmă senină ca să dau telefoanele de rigoare.

Până atunci apelez la „ajutorul publicului”. Dacă aţi făcut vreunul dintre cursurile astea - în Galaţi - sau dacă aveţi vreo sugestie în plus vă rog să-mi daţi de veste!

end. ză end

de parcă ai avea cancer. eşti pe moarte. ai 93 de dorinţe valabile. mici. sau 24. mari. oamenii îţi răspund la telefon/ sms-uri/ chat-uri cu viteza fulgerului. nu cumva să se simtă vinovaţi dacă plângi sau dacă te sinucizi. nu cumva să se ia. singurătatea. nu cancerul

de parcă abia te-ai fi vindecat. şi-ţi vine să fii puţin trist, puţin melancolic, doar pentru că ai suferit. înainte. şi-ţi vine să te urci pe vârful degetelor de la picioare şi să urli că eşti întreg, sănătos şi plin de gânduri bune. de dor de ducă. de dor de orice altceva decât ce-ar fi fost

de parcă eşti stângaci deodată. abia înveţi să gândeşti doar pentru unul. să prăjeşti cartofi în tigaia mică. să ai toată berea doar pentru tine. să-ţi pui numai hainele tale la spălat. să-ţi aminteşti de tine care-ai fi fost înainte să... 

de parcă undeva, între 13 şi 14, îţi pare rău de totul şi nimic. ca şi cum ai fi râs la o glumă proastă. fără să o înţelegi

de parcă e ultima dată când mai scriu despre tine, sub orice formă, culoare sau plâns. te trimit acolo unde frustrările îşi capătă nuanţă, nemulţumirile se mântuiesc iar bazaconiile prind viaţă. du-te... şi să nu-mi mai apari niciodată!

Scânteieşti Experience

27 iulie. Concert. Hara. Holograf. Scânteieşti. Where the fuck is Scânteieşti!? Lume pestriţă. Bâlci învăluit în fumuri de grătar. Stânga - lan de porumb, dreapta - deal, mijloc - Stage experts pe terenul de fotbal. Rumegător de seminţe din metru în metru. Timişoreana rece la 3 lei. Relaxare raw, la firul ierbii. Aplauze, urale, voie bună. Sărbătoarea Pădurii Mogoş-Mâţele. Care-o fi aia.

Trei microbuze - transport gratuit. Din „Barieră”. Sprijinit de stâlpi şi borduri & rumenit la soare între 16,50 - 18,20. În aşteptarea fanilor. Un singur microbuz plecând agale către Scânteieşti cu doi unici zăpăciţi gălăţeni: io şi frate’miu. 

non grata

Mă calc pe nervi cu oamenii. Revolt, tachinez, contrazic, ofensez. Online. Zbier, trântesc şi spurc. Offline. Provoc antipatii pitite şi schimburi de replici acide. Înjur în neant şi-mi văd mai departe de grijile care mă cotrobăie zi de zi. Eu. Se pare că alţii nu.

Văd inşi care suferă grav după o dispută. Incapabili să treacă peste pragurile opiniilor sau ale convingerilor diferite. Specimene care te privesc cu duşmănie, în colţ de ochi. Carevasăzică bolnavi de orgoliu.

Sunt stupefiată de uşurinţa cu care unii se prefac a uita fapte. Promisiuni încălcate. Obiecte împrumutate. Bani. Lucruri stricate. Schimburi păguboase. Înşelătorii. Dar când vine vorba de dispute şi vanităţi au memoria veşnic reîmprospătată.

inconfundabil, duminică

Când ajungi la al treilea vis fără ca vreun deşteptător să te smulgă spre realitate. Îţi simţi fruntea atât de apăsată de parcă ai fi dormit într-o menghină. Când te înspăimânţi de faţa ta, în oglindă, încât îţi spui că doar încă un somn ar putea-o repara. Când cafeaua din prima ceaşcă nu are gust, în a doua e prea rece iar la a treia te întrebi cine ţi le-a golit pe celelalte două. Singurele gânduri care îţi tulbură dormitarea urzesc un plan măreţ de a lenevi ziua întreagă în casă. Melodia nimerită întâmplător de winamp e pusă pe repeat: Siiiileeeent niiiight...

Când îţi păstrezi vocea de „abia trezit din somn” ore în şir şi rabzi de foame şi de frig doar ca să te simţi cumva viu. Când bagi maşină de spălat în priză şi te întrebi de ce nu porneşte prăjitorul de pâine. Pregăteşti un mic mic-dejun care să-ţi umple stomacul până la ora prânzului pe care nu are cine să-l gătească. Te uiţi rătăcit în calendar, cu capul aplecat uşor dreapta, fără să dai de capăt şirului de cifre. Mâine e deja iulie şi iulie doare şi dai pagina direct la august. Mai torni o ceaşcă de cafea, închizi calculatorul, scoţi o pilotă moale şi hotărăşti să citeşti până când se va sfârşi bătălia între somn şi aievea. 

Reciclare cu happy-end

Mi-a fost de ajuns să citesc o singură dată despre cât de toxic este uleiul alimentar uzat. Şi mi s-a părut aproape floarea soarelui la ureche să desemnez drept colector de ulei un bidon de plastic din cămară. Am adunat picătură cu picătură uleiul ars din tigaie până când recipientul s-a umplut. Apoi a venit întrebarea: ce fac cu el?

Am căutat pe google şi, desigur, existau firme specializate care se ocupă de colectarea uleiului alimentar uzat. Doar că nu prea erau din Galaţi. Iar singurul site de profil - care, teoretic, ar colecta din toată ţara - nu a binevoit să răspundă la vreunul dintre repetatele mele e-mailuri şi telefoane.

Căutările s-au intensificat atunci când deja ajunsesem la jumătatea celui de-al doilea recipient. Şi când mama a aruncat la gunoi cinci litri de ulei ars, pentru că soluţia problemei întârzia să apară. M-am întrebat apoi Ecosal-ul, pe facebook, şi am primit imediat un răspuns. Mi se recomanda să îi contactez telefonic pentru a le da adresa la care să trimită o maşină să ridice uleiul. Când am sunat la ei m-au tot plasat de la un departament la altul până când vocea de dincolo mi-a răspuns categoric că nu se ocupă cu aşa ceva.

Continuând săpăturile am sunat la Mediu. Persoana din telefon s-a conversat preţ de câteva momente cu altele două din birou, contrariate toate de cererea mea bizară, după care mi-a înşirat nume de firme. Două în Galaţi, una la Vânători şi una la Tecuci. Din întâmplare obţinusem deja numărul de telefon pe care ei nu îl aveau şi care, în cele din urmă, a adus şi răspunsul la întrebare.  

Soluţia uleiului alimentar uzat se găseşte aici iar acum am toate motivele să vă rog să introduceţi colectarea lui în rutina voastră. Ştiu, durează până să strângi o cantitate pentru care să merite efortuldeplasării şi preluării. Şi mie mi-a luat mai bine de un an şi jumătate ca să adun cinci litri. Dar eu una chiar cred că e un lucru care contează, care necesită un efort minim şi care aduce un beneficiu naturii.

Împotriva fericirii - elogiul melancoliei

La ultimul Schimb de cărţi mi-a picat în mâini o frumoasă cu copertă neagră. Titlul asortat cu starea mea de spirit. Dragoste la prima vedere. Un must read. Redau câteva pasaje care - culmea - mi-au adus zâmbete şi o stare de bine. Elogiind melancolia, oferind exemple şi modele, dezvelind gânduri aşa-zis negre. 

„Am ajuns dependenţi de fericire şi obsedaţi de beneficiile «gândirii pozitive». Când nu ne îndopăm cu pastile, citim studii care caută neobosit fericirea sau cărţi de self-help scrise de te-miri-cine despre cum poţi ajunge la o viaţă «lipsită de griji». Dar cine spune că trebuie să fim fericiţi?”

 „Noi, sufletele melancolice, simţim, fără îndoială, acut pierderea vechilor şi măreţelor peisaje urbane, a pădurilor şi a lacurilor. Iubim ruinele frumoase ale clădirilor îmbătrânite. Iubim designul arhitectural complicat, sculpturile şi mozaicurile şi pietrele dure. Iubim tavanele înalte şi stucaturile. Iubim pardoseala de lemn veche. Iubim mirosul de radiatore ruginite. Iubim ferestrele vechi care scârţâie în vânt. De asemenea, adorăm şi câmpiile împădurite, străvechi şi frumoase, unde ne plimbăm singuri şi putem auzi gâştele sălbatice care gâgâie la orizont. Nu ne putem sătura de copaci, iarna, de pinii subţiri şi maronii care răsar printe stejarii care nu se clintesc. Suntem înnebuniţi după pământul reavăn acoperit de funze moarte. Inhalăm aerul nostalgic şi ne simţim vii.

Simţul nostru melancolic al morţii iminente, al ruinelor şi buturugilor vechi ne oferă capacitatea de a a aprecia într-un mod special fiinţa unică a fiecărui lucru. Ne gândim: aici, chiar aici, acest lucru există în modul său propriu şi va muri curând de propria moarte. Suntem trişti din cauza plecării, dar încântaţi de erupţia bruscă de fumuseţe care răsare din decreptitudine.

(...)

Noi vrem cu adevărat pacea care este adâncă, liniştea profundă. Nu vrem pacea care vine odată su acceptarea pasivă a statu-quo-ului. Nu dorim liniştea odihnei confortabile de o parte sau de alta a lumii. Nu. Noi vrem un repaus amplu şi complex. Sperăm să înţelegem adânc în fiinţa noastră că antinomiile cosmosului există printr-un acord dinamic, în care o parte se găseşte în mod continuu într-un conflict complice cu cealaltă parte. (...) În acelaşi fel, melancolia durabilă dezvăluie bucuria ascunsă în timp ce din extaz se arată esenţa tristeţii. Înţelegând această interdependeţă, ne simţim pregătiţi să ne mutăm într-o parte sau în alta, netulburaţi de dorinţa de a curpinde partea aceea sau aceasta. Ne putem juca la mijloc.

(...)

Aceasta este munca fără de sfârşit a unei vieţi melancolice. Tocmai când ne gândeam că ne putem odihni într-o perspectivă sau alta asupra lumii, brusc simţim un fior în stomac sau o străfulgerare în creier.
(...)

Cred că, indiferent cât de fericiţi pretindem că suntem, toţi am trecut prin aceată luptă, această tensiune dintre propriile senzaţii întunecate şi chemarea aspră a lumii strălucitoare, luminoase, fericite. Ne oboseşte vina pe care o simţim pentru sufletele noastre melancolice. Dorim să fim lăsaţi în pace astfel încât să putem rumina cât timp dorim. Simţim că suntem împreună cu lumea, cu interacţiunea sa rapidă dintre oribil şi sfânt” 

 Împotriva fericirii - Elogiul melancoliei (Eric G. Wilson)

Morgana Deltei

Şi am evadat, în cele din urmă, măcar pentru un uichend. În căutarea acoperişului galben, pe drumuri neprihănite încă de asfalturi. Destinaţia: o mănăstire cu hram oarecare. Propunerea mea: să îl schimbe în „Fata Morgana”. Măcar în anotimpurile ploioase, când „departele” lor se dilată anevoios spre un şi mai departe împiedicat în bălţi de noroi demne de un offroad spectaculos.   

Drumul până la Tulcea ne-a fost însoţit la fiecare pas de maci, berze şi tot soiul de imagini numai bune de-o şuetă despre cât de frumos este să mai ieşi din casă, din oraş... Să traversezi Dunărea o dată şi încă o dată, spre un tărâm necompromis încă de oameni. Braţul Chilia. Deltei îi şade bine aşa, sălbatică şi enigmatică. Cu drumurile ei bune de descurajat fiţe şi istovit gânduri necurate.

M-am trezit ca de fiecare dată, pe meleagurile Deltei, holbându-mă după păsări pictate în culori pe care nici nu mi le-aş fi imaginat vreodată. Am ascultat orăcăitul broaştelor şi cântecele zburătoarelor, am alergat după fluturi, m-am jucat cu câini pitici şi mi-a fost teamă de vaci. Am adormit sub lună plină şi m-am trezit la ora de pozat răsăritul.

O zi şi încă jumătate de hoinăreală pe meleaguri unde orele trec fără grija uitatului la ceas. Cu flori colorate la orice margine de cărare şi parfum de muşeţel plutind în aer. Cu apă cu gust de apă! Cu acrituri mâncate direct din copac. Cu gândul că vreodată o să fie vorba de o vacanţă mai lungă acolo. 

Întunericul din Noaptea Muzeelor

Da, recunosc, nu vizitez muzeele decât cam o singură dată pe an. Nu pentru că e gratis, ci pentru că se petrece seara, în uichend, şi e oarecum un eveniment festiv la care dă bine numărul mare de vizitatori.

Nu cred că aş exagera dacă aş spune că ediţia de anul ăsta a fost cea mai... tristă. Am început turul cu Muzeul de Artă Vizuală care, pe mine una, m-a deprimat total. Crăpăturile din pereţi şi podele au eclipsat lucrările expuse, iar lumea de la etaj părea că se află într-un maraton de genul „hai să aruncăm o privire şi să coborâm înainte să se prăbuşească”. În programul muzeului mai erau trecute şi un concert, o reprezentaţie şi un film care cu siguranţă ar fi meritat prezenţa. Desigur, organizatorii nu au putut rezista tentaţiei de a le începe măcar cu zece minute mai târziu decât ora trecută pe afiş.

Casa Colecţiilor ne-a primit prietenoasă, ca de obicei, cu aceleaşi expoziţii pe care le revedem de trei ani încoace. La fel şi Casa Cuza, unde nu am mai avut onoarea de a vizita expoziţia de filatelie şi numismatică şi nici toaleta aflată în aceeaşi clădire. Pe motiv că erau închise. Singurul muzeu unde chiar am găsit ceva diferit de la an la an a fost cel de Istorie. O frumoasă expoziţie de arme care ar merita revăzută mai în detaliu şi, eventual, cu o concentraţie mai mare de oxigen în încăpere. Dar şi acolo am dat de aceeaşi atmosferă tristă a unui muzeu din ce în ce mai mic şi mai sărac. La Centrul Cultural nu am mai ajuns, pentru că trebuia să alegem o destinaţie care să aibă - categoric - toaletă funcţională şi deschisă. Nu glumesc!

Deci am ajuns la Muzeul de Ştiinţele Naturii. Care, după părerea mea, face anual un experiment pe spinarea vizitatorilor care trebuie să supravieţuiască cu doza minimă de aer. Ba mai mult, anul ăsta au venit şi cu testul surpriză de nimerit treptele pe întuneric. Şi ne-au tăiat de la porţia de observat planete şi servit o gură de aer proaspăt pe acoperiş.  

Aş zice că a fost cea mai sărăcăcioasă Noapte a Muzeelor la Galaţi. Că nici măcar wow-uri de-ale copiilor nu am auzit. Că nu am văzut vreun afiş care să anunţe vreo viitoare minunată expoziţie pe care să-mi doresc să o vizitez în timpul programului obişnuit. Că aceste instituţii ale culturii se prostituează pentru audienţă lăsând maşinile să se îmbulzească în curţi de muzeu ori permiţând vizitatorilor să se pozeze cocălăreşte lângă exponate. Cred că la anul voi propune o vizită la Brăila, ca să fiu sigură că vedem ceva nou.

Cum să fii mai isteţ decât pari, ori cum să pari mai isteţ decât eşti

E home page-ul tău, deci ar trebui să te simţi ca acasă! google.ro. Ai auzit de el? Nu ca acasă când dormi, ci ca acasă când întreprinzi activităţi demne de un om cu ceva, ceva iq. Numai bun de folosit. Înrudite: dex.ro, dexonline.ro şi orice mai începe cu dex. Mai ştii ce-i ăla dex? Ori l-ai pierdut pe drum la ultima lucrare de control?!

Când scrii de parcă ai testa acum un nou alfabet, abia inventat, cum făceam noi în clasa a cincea. Şi nu nimereşti taste, nici cuvinte. Dacă te iau la bani mărunţi... acelaşi răspuns mereu: „mă grăbeam!”. Te grăbeai să... ce? Să dovedeşti că eşti semianalfabet?! Pe asta o ştiam deja, îţi citesc inepţiile zi de zi. Caută cuvântul în dicţionar, ştiu că n-ai auzit de el. De fapt... caută-ţi întreg vocabularul în dicţionar şi află dacă ai habar să îl foloseşti corect.

Şcoala a făcut din tine un individ căruia îi pasă de limba pe care o vorbeşte cam pe cât îmi pasă mie de densitatea glossului de buze. 0. Zero! D’aia îţi dau un sfat, un pont mărunt, numai bun pentru individul care ştie măcar ce-i aia copy/paste. Când eşti pe atât de prost cum eşti tu: scrie-ţi vorbele pe goagăl şi ai şanse destul de mari să te corecteze! Să-ţi aşeze cratima lipsă, să-ţi extragă i-ul în plus, să îţi sugereze un acord între două cuvinte la care tu nu ai fi avut cum să te gândeşti. Să te tragă de tz pentru a-ţi aminti că de la o anumită postadolescenţă nu mai e fun să îl foloseşti.

Când ţi se scoală să dai cu scrisul în oameni - pe facebook, pe mail, pe mess, pris sms, oooooricum, ooooricând - caută pe goagăl, risipeşte-ţi doişpe secunde, doişpe răsuflări şi câteva ţăcănituri de taste... ca să verifici cam cât de bine a ştiut profu’ să te înveţe limba română. E vina lui, ştiu...

Remiză

Sunt zile în care timpul parcă se opreşte-n loc şi râde de mine: fraiero!
Iar zilele astea... le-am mai trăit de-atâtea ori încât mă opresc şi eu şi aştept. E o aşteptare de care nu am nici timp, nici chef, dar e răgazul pe care trebuie să mi-l iau până când semaforul din centrul existenţei mele se face iarăşi verde.
Aş fi curioasă să ştiu dacă mai simt şi alţii ca mine... Aş vrea să-mi spună cineva dacă îi sunt vreodată lucrurile atât de anapoda încât să-i vină să lase totul baltă şi să migreze spre un tărâm al nimănui, al nicăieri. Pentru că dacă am fi mai mulţi poate am găsi un sătuc unde să ne refugiem în vreme de criză a sufletului ca s-o scoatem la capăt.

* 2009... 2007... cine mai ştie... în fiecare an... de câte cinci ori

neonomastică

Dacă te uiţi seara în calendar şi îţi dai seama c-a fost ziua ta... înseamnă că nu ţi-a urat nimeni lamulţiani. Căci singura persoană care ţinea socoteala sfinţilor şi te suna să îţi spună că „azi e ziua noastră” s-a dus. Iar asta va rămâne pentru totdeauna o neonomastică tristă în care vei încerca să-ţi aminteşti măcar câteva inflexiuni ale vocii pe care n-ai să o mai auzi vreodată. La mulţi ani, Elisabeta mea dragă! Azi a fost ziua noastră...  

Între noi fie... vorba

Nu cred c-am spus vreodată povestea „Între noi fie vorba”. Ideea nu-mi aparţine. Este un titlu sugerat de Katia Nanu pentru o rubrică a mea, în ziar, care nu s-a materializat vreodată. O rubrică cu şi despre oameni, pe care am scris-o apoi sub o altă formă mai... de poveste.

Ieri am împlinit cinci ani de blog. Pe care nici nu i-aş fi aniversat. Pentru că nu aveam nimic de scris simbolizând un tort. Pentru că poveştile mele s-au împotmolit undeva între furie şi neputinţă. Pentru că n-am mai avut puterea să scriu despre oamenii care au mişcat ceva în sufletul meu. Sau al altora.

Astăzi m-am aşezat pe o bancă, într-o autogară din Bucureşti. La soare. Cu o carte în mână. Un bărbat, aşa-zis între două vârste, s-a apropiat de mine cu un carneţel pe care era notat frumos, cu litere de tipar, un mesaj. Am înţeles din start că omul nu putea să vorbească. Că nici sms-urile nu-i erau prea familiare. Că avea nevoie de ajutorul meu pentru a transmite mesajul. Am vorbit cu o voce feminină, i-am citit cuvânt cu cuvânt, uşor agitată că n-am ştiut să pun virgulele acolo unde lipseau. Era soţia lui. Mi-a mulţumit şi a închis.

După o scurtă absenţă, bărbatul s-a întors cu doi covrigi calzi, în semn de mulţumire. M-a întrebat apoi diverse, repetând de câte trei ori până am învăţat să citesc pe buze. Radia la fiecare răspuns al meu şi emana o sinceră plăcere să poată purta o conversaţie. Mi-a spus că a fost operat de patru ori, la Cluj. Şi mi-a arătat o hârtie pentru nuş’ ce servicii medicale care valorau aproape 1.700 de lei.

Omul ăsta, care avea nişte tuburi din plastic în gât, voia să-şi spună povestea. Nu să fie compătimit. Să mai ştie cineva prin ce trece - oare cât de des!? - pentru nişte „accesorii” pe care le va purta câte zile va mai trăi. La despărţire m-a rugat să-i salvez numărul de telefon şi să îl sun cu prima ocazie când ajung în oraşul lui,  Piatra Neamţ. Şi m-am urcat în maşină fascinată de sinceritatea şi căldura cu care îţi poate vorbi un om. Fie şi fără să pronunţe vreun cuvânt.

Aşa mi-am amintit de unde pornisem... de fapt...

Bon Jovi versus Salam

Azi. Dialog total neprevăzut pe teme muzicale:

Eu: - Uraaa! Mâine e ziua Bon Jovi la Magic FM! Şi-am auzit că s-ar putea să vină la anul iarăşi în România...

Ea: - Ce-i aia bon... giovi...!?

Eu: - Cum adică „ce-i aia Bon Jovi”!? N-ai auzit de Bon Jovi!?

Ea: - Nuuu!

Eu: - Fată... cum să ai 18 ani şi să nu fi auzit vreodată de Bon Jovi!? Nu ştii „Bed of roses”!?...

Ea: - Nuu! Dacă-ţi zic că nu ştiu!

Deschid youtube-ul şi-i pun să asculte Bed of roses. Dau la refren, să-l recunoască. Dar chiar n-are habar...

Ea: - Câte vizualizări are?

Eu: - Douăzecişicinci de milioane!

Ea: - Eeeee, douăşcinci de milioane... Salam are trei sute!

Nu mai ştiu care au fost următoarele replici. Mă dureau tâmplele de nervi. Am întrebat-o dacă a dat vreodată în viaţa ei pe VH1 ca să audă muzică de calitate. Şi mi-a scos, drept răspuns, nişte sunete scârboase.

Am ascultat apoi, vrând, nevrând, nişte poveşti despre manele şi hip-hop. Că doar eu am deschis subiectul şi trebuia s-o las să-şi expună şi ea preferinţele. Mi-a povestit cum se ascultă manele - preponderent - la toate petrecerile şi despre cât de profunde sunt ele. Dar că-i plac şi 2Pac şi Mafia şi Eminem.

Ea: - Dar ascult Michael Jackson!

Eu: - De când a murit, nu?

Ea: - Da... ştiu două melodii: aia cu... şi aia cu...

.............

Ea: - Fată, da’ nu vrei să-ţi pun o manea mişto?

Eu: - Dacă pui vreo manea îţi jur că o să asculţi Rock FM în fiecare zi!

Ea: - Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!

De vreme

Coduri aprins colorate anunţă zăpadă de câteva zile. M-am trezit azi-noapte la o oarecare oră şi-am văzut că ninge ca-n poveşti. Dimineaţă... Stupoare! Mirare! Codul chiar s-a adeverit! Lumea trecuse deja la cauciucuri de vară, la încălţări subţiri şi geci cu curu afară. I-aş fi tras de mânecă pe stradă p-ăştia de se uită la Busu şi râd la glumele lui (mai e ăsta încă pe teveu, nu?) să-i întreb cum de n-au priceput avertismentul de ninsoare intens propovădit!

Şi-am ascultat ziulica întreagă cum oamenii se vaită de vreme. Îmbrăcaţi ca puii de bogdaproste. Fără să aibă, totuşi, habar dacă mâine o să mai ningă sau nu. Cum i-am auzit şi sâmbătă oripilaţi de vijelia de afară, la fel de mult mediatizată. Cum? Ai ieşit din casă pe vântul ălaaaa!? Mdea... am destule kilograme, chiar n-are cum să mă ia pe sus!

Oamenii din jur fac zi de zi small talking-ul despre vreme. Că e semiînnorat cu tendinţe de ploaie. Că bate vântul dinspre este-nord... sau nord-est... ce naiba, tot aia! Că e aşa de cald de parcă şi-ar scoate buricul niţel să capteze vitamina D. Că iar plouă! şi doar am văzut aseară la ştiri dar am uitat umbrela. Că vreau să vină vara ca să mă pot plânge cât e ziua de lungă că a fost prea scurtă iarna.  

Ăstora de se arată veşnic uimiţi de vreme le-aş spune: du-teeeeeeeeeee... şi cumpără-ţi un termometru, învaţă să-l citeşti şi pune-l la geam. Sau, mai simplu, scrie „vremea” pe google în fiecare seară şi-i vei descoperi pe unii de prezic pe bune cu ce trebuie să te îmbraci mâine.

P.S. Ştii, pe stil vechi Baba Dochia abia acum îşi leapădă cojoacele. Vineri e baba mea...

Taxi