Nu cred c-am spus
vreodată povestea „Între noi fie vorba”. Ideea nu-mi aparţine. Este un titlu
sugerat de Katia Nanu pentru o rubrică a mea, în ziar, care nu s-a materializat
vreodată. O rubrică cu şi despre oameni, pe care am scris-o apoi sub o altă
formă mai... de poveste.
Ieri am împlinit
cinci ani de blog. Pe care nici nu i-aş fi aniversat. Pentru că nu aveam nimic
de scris simbolizând un tort. Pentru că poveştile mele s-au împotmolit undeva între
furie şi neputinţă. Pentru că n-am mai avut puterea să scriu despre oamenii
care au mişcat ceva în sufletul meu. Sau al altora.
Astăzi m-am
aşezat pe o bancă, într-o autogară din Bucureşti. La soare. Cu o carte în mână.
Un bărbat, aşa-zis între două vârste, s-a apropiat de mine cu un carneţel pe
care era notat frumos, cu litere de tipar, un mesaj. Am înţeles din start că
omul nu putea să vorbească. Că nici sms-urile nu-i erau prea familiare. Că avea
nevoie de ajutorul meu pentru a transmite mesajul. Am vorbit cu o voce
feminină, i-am citit cuvânt cu cuvânt, uşor agitată că n-am ştiut să pun
virgulele acolo unde lipseau. Era soţia lui. Mi-a mulţumit şi a închis.
După o scurtă
absenţă, bărbatul s-a întors cu doi covrigi calzi, în semn de mulţumire. M-a
întrebat apoi diverse, repetând de câte trei ori până am învăţat să citesc pe
buze. Radia la fiecare răspuns al meu şi emana o sinceră plăcere să poată purta
o conversaţie. Mi-a spus că a fost operat de patru ori, la Cluj. Şi mi-a arătat
o hârtie pentru nuş’ ce servicii medicale care valorau aproape 1.700 de lei.
Omul ăsta, care
avea nişte tuburi din plastic în gât, voia să-şi spună povestea. Nu să fie compătimit.
Să mai ştie cineva prin ce trece - oare cât de des!? - pentru nişte „accesorii”
pe care le va purta câte zile va mai trăi. La despărţire m-a rugat să-i salvez
numărul de telefon şi să îl sun cu prima ocazie când ajung în oraşul lui, Piatra Neamţ.
Şi m-am urcat în maşină fascinată de sinceritatea şi căldura cu care îţi poate
vorbi un om. Fie şi fără să pronunţe vreun cuvânt.
Aşa mi-am amintit
de unde pornisem... de fapt...
|
Felicitări pentru consecvenţă, dar şi pentru pasiunea de a scrie, pentru dorinţa de a schimba ceva!
RăspundețiȘtergereMulţumesc, Laura!
RăspundețiȘtergereFoarte faină întâmplarea.
RăspundețiȘtergereSă înțeleg că el era din Piatra Neamț și v-ați întâlnit la București?
La Mulți Ani Blogosferici:D
Da, am mizat că o se înţeleagă din poveste.
ȘtergereMulţumesc! Sper să fie ani... activi :D
Ana, abia acum am citit aceasta postare. Si nu cu putine emotii i-am tradus-o si lui Max. Multumim pentru emotiile dariute de scrierea ta. Ai un dar minunat!
RăspundețiȘtergere(cu putina invidie) Tatiana
Vă mulţumesc tare mult! De multe ori recitesc şi eu după o vreme şi rămân oarecum uimită :)
Ștergere