Şi am evadat, în
cele din urmă, măcar pentru un uichend. În căutarea acoperişului galben, pe
drumuri neprihănite încă de asfalturi. Destinaţia: o mănăstire cu hram
oarecare. Propunerea mea: să îl schimbe în „Fata Morgana”. Măcar în anotimpurile
ploioase, când „departele” lor se dilată anevoios spre un şi mai departe
împiedicat în bălţi de noroi demne de un offroad spectaculos.
Drumul până la
Tulcea ne-a fost însoţit la fiecare pas de maci, berze şi tot soiul de imagini
numai bune de-o şuetă despre cât de frumos este să mai ieşi din casă, din
oraş... Să traversezi Dunărea o dată şi încă o dată, spre un tărâm necompromis încă de oameni. Braţul Chilia. Deltei îi şade bine aşa, sălbatică
şi enigmatică. Cu drumurile ei bune de descurajat fiţe şi istovit gânduri
necurate.
M-am trezit ca de
fiecare dată, pe meleagurile Deltei, holbându-mă după păsări pictate în culori
pe care nici nu mi le-aş fi imaginat vreodată. Am ascultat orăcăitul broaştelor
şi cântecele zburătoarelor, am alergat după fluturi, m-am jucat cu câini pitici
şi mi-a fost teamă de vaci. Am adormit sub lună plină şi m-am trezit la ora de
pozat răsăritul.
O zi şi încă
jumătate de hoinăreală pe meleaguri unde orele trec fără grija uitatului la
ceas. Cu flori colorate la orice margine de cărare şi parfum de muşeţel plutind
în aer. Cu apă cu gust de apă! Cu acrituri mâncate direct din copac. Cu gândul
că vreodată o să fie vorba de o vacanţă mai lungă acolo.
|
|
