Aiureli

Cumplit amestec de beatitudine şi sictir. Ba mai întâi sictir. Şi apoi bea... Tristeţe mizerabilă. Impulsuri de fericire calitatea întâi. Cât să nu te sinucizi. Cât să nu radiezi. Cât să te doară în pix de nouăzecişişaptevirgulăcinci procente. Astenia. 

Hodoronc-tronc

Aş vrea să mă pot ascunde, să afişez veşnic o drăgălăşenie soră cu linguşeala, să fiu numai miere, prietenă cu toate viespile şi muştele. Aş vrea să mă port aşa cum se poartă, să salut ca zurgălăii şi să şuşotesc indescifrabil în unghiuri a câte nouăzeci de grade ale încăperilor semiobscure. Să cerşesc din priviri evaluări pozitive vizavi de ţoalele cu care mă afişez, să laud la rându-mi nu-ştiu-ce-uri însetate de aprecieri chinuite. Jur că asta-mi doresc cel puţin o dată pe zi, atunci când naturalul pentru care trăiesc se diluează în oceanul cotidianului de rahat.

Între a fi şi a nu fi mă încăpăţânez obsesiv să mă agăţ de cel din urmă. Să nu fac şi să nu dreg... Să nu le fac pe plac şi să nu îi pup în fund. Celor care aşteaptă să mă domesticesc prin forţa împrejurării le mai întorc încă spatele şi-i las să mă privească cum sunt de fapt. Invers!

Goana asta după succes şi faimă încă mă mai amuză. Datul din coate al unora care şi-ar sacrifica orice pentru visul care nici măcar nu le aparţine. Care la un trosnit din degete al mai-marilor-şi-mai-tarilor s-ar spulbera în van. Care i-ar face să realizeze pentru o clipă că de fapt nu au nimic din ceea ce le este în jur, că toate pier fără să aibă termenul de valabilitate notat.

Lălăiala mea nu e depresie. Sunt eu, când nu mă mai mint că aş face parte din cercul în jurul căruia mă învârt. Într-o seară ca asta îmi privesc toate ceasurile care nu mai ticăie de-o bună bucată de vreme şi văd că-şi indică orele cu atâta convingere încât nici n-aş zice că timpul lor a stat. Mă opresc şi eu pe la fără un sfert şi aştept. El - tic, eu - tac, tac, tac...

* 1 iunie 2010

Sour sweet memories

Ştii, zilele alea când te apuci de o curăţenie frenetică şi ajungi să savurezi un soi de fericire rară... Când prin colţuri de sertare şi unghere întunecate ale dulapurilor dai peste lucruri de care uitaseşi total. Un colţ de hârtie cu versurile unui refren auzit întâia oară. O felicitare semnată de colegii de serviciu. Un portofel în ultimul hal de uzat. Un număr de telefon notat pe un şerveţel mototolit. Bricheta unui om care chiar s-a lăsat de fumat. Bijuterii pe care le scoţi din cutie, le probezi, le zâmbeşti sincer oamenilor care ţi le-au dăruit şi le aşezi la loc. Un mărţişor dintr-o adolescenţă parcă prea demult apusă. Fotografii rătăcite de albumele lor. Taloane de garanţie la obiecte pe care nu le mai ai de-o bună bucată de vreme. Integrame completate într-un tren anume. Fâşii din ziare, timbre nefolosite, ambalaje de bomboane, adrese fără adrisanţi. Frânturi ale unor momente care s-au strecurat cumva până în prezent. Pentru că nu le-ai aruncat atunci când îţi păreau nefolositoare şi, clar, de-acum nici n-ai să le mai arunci vreodată. 

To do a to do list

Nu, desfăcutul bradului nu se pune încă pe listă. Nici ordine în calculator nu pot face, când toată viaţa mi se află pe desktop. Care să fie numărul unu deci? E atât de nasol când ai senzaţia permanentă a lucrurilor neterminate, dar dacă te iei repede la întrebări nu ştii să enumeri măcar trei. Când îţi răsfoieşti gândurile şi realizezi că oamenilor cărora le-ai promis cândva un cd,  o cafea sau orice altceva se vor fi împăcat deja cu ideea că nu le vor vedea în veci.

Primul to do pare să fie - de ieri - tăiatul părului la modul cel mai esenţial posibil. Cel mai greu este să găsesc o coafeză care să nu se zgârcească la eliminarea aşa unei plete. Al doilea to do va fi să fie - atunci când o vrea Doamna Iarnă - un om de zăpadă. Pentru că amintirile cu omăt sunt cele mai frumoase indiferent anotimp. Pe locul trei - descalificată din topul dorinţelor fără rezultat - şade măreţul plan de a fi altundeva de ziua mea. Că aşa mi se scoală mie an de an întrebarea cu ce caut eu în viaţa mea.

În to do-ul de zi cu zi îmi tresar degetele pe tastatura telefonului când mă trezesc că dau să sun oameni care don’t give a fuck. Profit de viteza redusă de răspuns a instrumentului şi-l bag înapoi de unde-a ieşit. Şi m-aş apuca de un curs de italiană ca să înţeleg cumva mai bine muzica asta care îmi face să-mi tresară părul de pe mâini. Şi m-aş mai îmbăta măcar o singură dată atât de firesc şi dezinvolt cum ştiam să o fac pe vremea adolescenţei. Şi aş opri un om oarecare pe stradă ca să-l îmbrăţişez doar pentru că privirea lui o cere.

Am veşnic o listă, scrisă sau nu, care mi se derulează prin minte cu viteză direct proporţională cu cantitatea de energie pe care o posed la momentul x. Mă uit în jur şi văd numai lucruri neterminate, ori nici măcar începute, şi-mi vine să urlu a grabă, a exasperare. Pentru că ştiu că n-am să fiu vreodată la zi cu to do-urile şi, totuşi, nu mă pot împăca deloc cu ideea.  

Între noi fie vorba

Poţi trece de la un an la altul cu ochii închişi. Fără artificii şi şampanie. Fără bilanţuri, noduri în gât, planuri de viitor. Poţi traversa egal vârste şi aniversări, păstrând în tine totul intact. Perfect conservat până în clipa când vei putea continua la next-level-ul care ţi-ar plăcea să urmeze. După o anumită sumă de dezamăgiri simţi să te detaşezi uneori de cifre şi repere. Ştii bine cât e de mare miza şi cât de mult cresc şansele de eşec. Dar îţi pui în joc toate ambiţiile şi o singură speranţă. Că dintre Totul sau Nimic vei rămâne cu cel dintâi.   

Între noi fie vorba

Când viaţa îţi este o nemărginită înlănţuire de oameni. Despre care ştie fiinţa ta toată, pentru care ficatul tău trage ponoasele. Când ţi se întâlnesc - în visuri - toate rudele, vecinii şi colegii. Când memoria numelor dă deja eroare la multiplu de Cristina, Elena, Ciprian şi Mirela. Când asociezi indivizi şi obiecte/activităţi în dulcele spirit al sunatului prietenului potrivit la momentul potrivit. E mereu la îndemână un om-IT, care te salvează de toate problemele legate de tehnologie. Ştii totdeauna omul-bere alături de care orice şuetă e mai faină. Ai o suită întreagă de oameni-desprecareseparecănuaucreier pe care te străduieşti să-i ocoleşti. Aproape de inimă ţi se furişează mereu un suflet-pereche şi câteva altele îngemănate. Sunt oamenii-role, şi cei cu tenisul, şi cei cu filmele, cei cu folkul, şi cei cu muntele, cei cu teatrul, şi cei cu cărţile - de citit sau de joc. E omul-guru. Omul-Om. Puiul-de-om. Omul cu care faci oameni de zăpadă. Omul de omenie. Şi neomul pe care l-ai trimite cu drag în alt univers. Ai cunoscut oameni potriviţi, în locuri potrivite. Şi viceversa, din cei care şed ca nuca-n perete. Ţi-ai bifat cu zâmbete largi ori încruntări profunde, cu orice strângere nouă de mână. Te-ai privit în oglindă şi te-ai înrolat teoretic în tabăra adversă, ca să simţi mai bine pe cine (dis)consideri. Oameni-nume-sentimente-lecţii pe care ţi le însuşeşti ca şi când nicio întâlnire nu este întâmplătoare. Nu există om care să treacă prin viaţa ta degeaba. Mai devreme, sau mai târziu.

Drumul spre Lună

Minte-mă joi. De la 23,48

De la o vârstă e jenant, pueril, stupid. Oricât de bine ai face-o, oricât de rar ai clipi, oricât de inerte ţi-ai înţepeni mâinile. E un prag peste care trebuie să înveţi să-ţi struneşti minciuna. Cât de bine ţi-ai juca rolul, s-ar putea să ai în faţă un actor şi mai bun, care să se prefacă perfect a te crede.

Ştii, nu ţi-ai expus posibilitatea ca interlocutorul tău să fie mai experimentat. Să te fi minţit suav şi firesc înainte ca tu să-i fi trântit una îndelung premeditată. Ori să te fi aşteptat la cotitură cu un „never mind” anume fabricat drept răspuns la minciuna pe care credeai că o pregătiseşi perfect.

Oamenilor nu le place să fie fraieriţi, înşelaţi, păcăliţi, duşi cu zăhărelul, amăgiţi. Sinonime. Aiurea. Aiuriţi. Oamenilor detestă să bată palma pe seama unui neadevăr, să îl cumpere ca semifrabricat şi să îl înghită ca pe o delicatesă. Oricât de tâmpi ar părea, în mintea lor s-ar putea deştepta şi în minutul 849 scânteia. Şi-atunci...

E o vorbă care zice: dacă mă minţi o dată - să-ţi fie ruşine, dacă mă minţi de două ori - să-mi fie ruşine. Mi-e ruşine, deci, să mă fi lăsat trombonită peste măsură pe motiv de simpatie excesivă. Îţi scriu şi îţi dedic minciuna asta gogonată. Şi-mi reînnoiesc zilnic un semn, cu pixul în palmă, de potenţial looser. În caz că mai încasez vreuna...

Anul Întâi

Plăcintă cu spanac, paste cu varză, ardei umpluţi cu brânză, fish fingers, mâncare de linte cu orez, cartofi umpluţi la cuptor, seminţe de in şi susan, migdale, salată de sfeclă, orez integral cu broccoli, conopidă pane, murături, zacuscă... şi-ar mai fi.

De când nu mai am în frigider vreun salam cu care să-mi încropesc rapid un sandwich, foamea a căpătat noi dimensiuni. Mă trezesc în piaţă salivând după vinete, ardei, ceapă verde, ridichi... Îmi formulez rapid în minte meniul pe câteva zile, cât să-mi potolesc poftele vegetale amestecate cu brânzeturi şi ouă. Şi dau search pe google ori de câte ori fac cunoştinţă cu o legumă pe care o ştiam doar din basme.
Primul an fără carne s-a dus aşa, ca un trosnit din degete. Ca un episod în care abia uiţi ce gust au animalele şi abia înveţi, sau îţi aminteşti, ce gust au crudităţile. Urmează pastele cu vinete şi încă un infinit de reţete despre care o să citesc între două sesiuni de salate rumegate pe-nserat.

Hai ş-om mere

Am fost sâmbătă la un prim „Schimb de cărţi”. Nu că aş reprezenta vreun model în domeniu, măcar pentru un elev repetent. Ori că mi-ar fi lista de lectură prea scurtă. Ci pentru că apreciez oamenii care ies din vizuine şi primesc cu entuziasm să stea la o şuetă. Dar mai ales pentru că îi apreciez pe cei cu iniţiativă, care încearcă să animeze cumva Galaţiul pe alte laturi decât clubbing şi sport.

Din acelaşi motiv am participat şi la vreo două întâlniri ale bloggerilor gălăţeni. Şi la festivaluri, şi la expoziţii, şi la târguri, şi la spectacole, şi la vernisaje, şi la lansări de carte. Şi la prima întrunire a Green Peace Galaţi. Iar lista poate continua pe o a doua coloană, cu întâmplări la care mi-aş fi dorit dar nu am reuşit să ajung.

Am auzit adesea exclamaţii de genul „Nu se întâmplă nimic în oraş!”. Din partea unor persoane care dau senzaţia că Galaţiul locuieşte în ei, şi nu invers. Că au nevoie de o invitaţie nominală, măgulitoare, ca să ia parte la un eveniment anume. Şi, ce să mai zic, dacă nu e bere şi nu e mici atunci nimic nu e!

Pe de altă parte văd instituţii care trimit comunicate de presă cu două zile înainte de eveniment. Expoziţii despre care eşti anunţat alaltăieri pentru că - cică - dacă ar fi trimise mai devreme ar fi date uitării. Site-uri ale muzeelor şi teatrelor actualizate cu trei zile înainte de evenimentele programate.    

S-a întâmplat odată să iau parte la un concert al lui Vintilă în 10-15 oameni. Pentru că nu a fost promovat, pentru că nu s-a ştiut, pur şi simplu. S-a întâmplat, altă dată, să asist la vernisajul unei expoziţii de fotografie extrem de promovate. La care nu a venit decât presa. Pentru că celorlalţi nu le pasă de aşa ceva.

Între cele două extreme e un spaţiu imens. Se petrec lucruri. Îndrăznesc să spun că multe. Sunt afişe, sau nu sunt. Sunt event-uri pe facebook sau nu. Sunt articole în ziare, sunt site-uri despre Galaţi. Sunt impulsuri de moment „mă duc şi eu” pe care ar trebuie să le urmezi până la capăt. Căci, până la urmă, s-ar putea să te întorci acasă cu o bucurie în plus. Simplă, ieftină, delicioasă. Cu un prieten în plus. Cu o carte, cu un atograf, cu o amintire frumoasă, cu un nume de blog, cu o fotografie, cu un gând pe care atlfel nu ţi l-ai fi îngăduit.

La mulţi ani!

Când îmi voi lua din nou stilou şi cerneală îţi voi compune o scrisoare lungă şi parfumată. De ¾ dragoste şi ¼ voie bună. Sau invers. Nu ştiu încă. Ştiu doar că o voi scrie cu pofta şi cu răbdarea pe care ştiu că le ai când mă citeşti.

Îţi voi înşira la întâmplare amintiri despre gogoşi, timişorene, şeptică, acadele, concerte şi iarăşi timişorene. Le voi povesti aşa într-un amalgam de parcă s-ar fi petrecut toate odată. Căci deja mi se încâlceşte în memorie şirul anilor, anotimpurilor, drumurilor...

Am să desenez un chenar de fereastră de messenger, bine-nţeles cu share foto în dreapta, şi îţi voi trece acolo numele cu semn de două puncte după şi o cafea fierbinte şi aromată ~o) Iar tu vei înţelege că aştept răspuns şi mă vei întreba în schimb: când vii la mine?

Voi vărsa restul de călimara în ghiveciul unei plante din balcon. Veghind-o zile la rând plână va înflori în petale cu ramificaţii albastre. Şi ţi-o voi aduce în dar să îi smulgi petalele una câte una: mă iubeşte, nu mă iubeşte, mă iubeşte...   

La mulţi ani, Elennuka mea!

Trash-boom-bang

M-a frământat totdeauna grija pentru natură. Nu atât cât să mă înscriu într-o organizaţie eco. (Deşi am făcut-o şi pe asta până la urmă.) Ci doar atât cât să stau cu ochii în patru la ieşirile în aer liber şi să-i trag de mânecă pe cei care au probleme cu detectarea coşurilor de gunoi. Mi s-a răspuns adesea, la mişto, cum că ar fi biodegradabile. Cojile de seminţe, cotoarele de măr, cojile de pepene. Deci le-am recomandat la rândul meu, cu căldură, să le depoziteze acasă, în ghivece.

Am înţeles, într-un final, că cei mai mulţi oameni nu reuşesc să împletească educaţia cu ecologia şi estetica. Că ei au fost învăţaţi să nu facă mizerie în casă şi pe stradă. Iar dacă sunt pe plajă!? Ei, acolo revin la starea lor naturală de tembeli. Nu le mai sună în carcasă nicio voce autoritată care să dicteze curăţenia. Nu mai au în coastă nicio doamnă care să le scadă nota la purtare.

Mă trezesc adesea tremurând de furie în faţa unor scene cu bipezi lepădându-şi gunoaiele aiurea. Dar prefer să ţin în frâu taurul din mine, convinsă fiind că asemenea indivizi nu merită. Cântăresc din priviri mizeriile care nu mai contenesc să se adune pe marginea drumurilor, urmăresc ambalaje purtate de vânt şi mă întreb când oare vom reuşi să înţelegem curăţenia dincolo de propria ogradă.

A trecut mai bine un an de când pubelele pentru deşeuri reciclabile zac pe trotuare şi în parcări, la îndemâna oricui. De când sunt vandalizate sistematic pe timp de noapte şi golite prea rar pe timp de zi. Am văzut odată frumos aşezat lângă ele un vas de toaletă şi m-am trezit glumind că fostul proprietar nu ştie să facă diferenţa între sticlă şi ceramică. Nu, nu ştie! Şi mai sunt o groază ca el, care nu reciclează pentru că nu au cum, pentru că nu au idee să citească semnele de pe ambajale ori nu se gândesc vreo secundă la viaţa de apoi. A plasticelor, hârtiilor şi metalelor.

Luna trecută m-am gândit să cântăresc toate deşeurile reciclabile adunate. În total aproape două kilograme de plastic şi 600 de grame de hârtie/carton. La două persoane. Şi am început nişte calcule imaginare despre câte deşeuri s-ar putea recicla într-un Galaţi ceva mai civilizat. Ştiu, se vor trezi voci care să comenteze că toate cele trei pubele în care selectăm gunoaiele sunt golite în aceeaşi maşină. Şi mă voi întreba în sinea mea de ce nu au mai făcut a patra pubelă, roşie, pentru cârcotaşi, nesimţiţi şi alţi asemenea. Că datorită lor suntem pe drumul cel mai bun...

În mintea mea se învârt întruna idei despre apă risipită, materiale refolosibile şi hârtie reciclată. Caut de două luni o destinaţie pentru cei cinci litri de ulei folosit pe care chiar nu vreau să-i arunc la întâmplare. Mă zbat să-i conving pe oamenii de lângă mine că nu există indiferenţă faţă de planeta pe care trăim. Ori eşti cu, ori împotriva ei.  

recomand Home

Întâlnire cu Brumar

 *poze

Când vezi întâia oară o pădure ruginie şi simţi cum inima îţi bate a dragoste eternă. Şi te pierzi între culori pe care nu ţi le-ai fi imaginat vreodată între patru pereţi. Unde fast-food înseamnă trei nuci desfăcute cu vârful briceagului sau un pumn de măceşe abia culese. Iar muzica e clipocit de ape limpezi şi frunze foşnind şi ciripit de păsări gătite de iarnă. Când galbenul pomilor ţin locul razelor de soare în zile de toamnă acoperite de ceaţă groasă. Şi florile au petale multe şi mărunte cu număr totdeauna impar.

Cabina de probe. Că şoping nu se poate numi

Pe scurt, să zicem că aş avea de ales între munca silnică pe viaţă şi probatul a zeci de perechi de pantaloni, an de an. Aş alege, fără să clipesc, prima variantă!

Pe larg, cine dracu’ a decretat Galaţiul tărâm al anorexicelor? Că se uită vânzătoarele cruciş la mine când le întreb de mărimi trecute de 28. Da, am fundul mai amplu, las’ că nici cu al tău nu mi-e ruşine. Deci ai sau n-ai vreo cârpă care să nu stea pe mine de parcă aş fi împrumutat-o de la sor-mea mai mică!? Şi alte strigăte de genul care îmi scapără din privirile deja alergice la cabine de probă.

Bun, hai c-am găsit şi mărimi care să înceapă cu 3! Dar care, vai, se blochează la faza unde nu-mi încape piciorul în cracul zis şi pană. Mă îndes, cu eforturi supraomeneşti, într-o pereche de blugi şi vin cu ideea de a mă încălţa. Adică tind să-mi îndoi genunchiul, dar nu se petrece nimic. Pentru că el, genunchiul, e atât de înţepenit încât mă bate gândul să-mi cumpăr totuşi blugii în caz că-mi rup vreun picior şi am nevoie de fixare perfectă.

Admit că exagerez. Pantalonii ideali există, se fabrică şi sunt chiar superbi. I-am găsit, i-am probat. Îmi erau mari. Incredibil, m-am simţit nevoită să cer 28. „N-avem...” 

Memento

* foto Bogdan Dimofte

Nu ştii cum să priveşti golul, lipsa. Nici cum să-ţi conservi amintirile pentru mai târziu. Nu poţi să strângi din dinţi mai tare, nici să îţi ţii respirarea mai îndelung atunci când te apucă dorul. Îţi rezervi câte o porţie de plâns pentru serile în care timpul ştie să se rostogolească exact cât să mai retrăieşti, cât un deja-vu, o licărire de-o clipă. Clipeşti des în faţa unei fotografii, cu nodul în gât. Şi-n genunchi, şi în palme. Cu o grimasă. Că ea, bucata de hârtie, nu ştie să zâmbească, să radieze precum chipul pe care vrea să îl imite. Şi întorci privirea către un perete alb pe care proiectezi cei doi ochi albaştri şi un zâmbet plin de sinceră fericire. Porţi în suflet, în stomac şi în minte o linişte chinuitoare. Priveşti în jur de parcă ai fi pierdut ceva. Dar nu e nimic de găsit, de răscolit, de dat vina, de cântărit. Întâmplările sunt atât de fireşti încât plecatul frunţii în semn de aducere-aminte e singurul gest care merită. În lunile care se înghesuie una după alta te trezeşti cu o voce în minus, cu un cuvânt aproape şters din vocabular, cu un număr de telefon inutil... Nu ştii unde se duc oamenii când se duc, ştii doar că nu se mai întorc niciodată. Şi te doare nu atât lipsa cât deznădejdea. Că acolo - departe, aproape - nu ai cum să-i vizitezi orice-ar fi.

Interogatoriu de seară

Bunică-meu e pensionar de când îl ştiu. Are timp berechet, răbdare cât cuprinde şi întrebări în cascadă. Am încercat să-l intimidez cu ţipete şi figuri. Neah! Îşi revine repede. Am vrut să tac, dar bagă repeat de parcă aş fi surdă. M-am străduit să-i dau de înţeles că nu suntem pe aceeaşi lungime de undă, dar el ţine morţiş să ştie şi să priceapă totul.

Cum adică? Tu nu mănânci pâine deloc!? Nici măcar o felie? Şi dacă ai o bucată de caş o mesteci aşa goală? Şi nu pui niciun praf de sare la roşii? Vrei o felie de parizer? Cum, nici tu nu mănânci carne? Ca sor’ta... Ce educaţie mai este şi asta dom’le?

Pauză. Comentez la rându-mi despre educaţia lui şi îi repet a mia oară să mă lase în pace cu pâinea lui cea de toate zilele.

Dar băiatul ăsta are bunici? Şi cu ce s-au ocupat ei? Dar părinţii lui... de ce meserie sunt? Şi ai fost, aşa, în vreo vizită de curtoazie pe la ei? Cam câţi bani câştigaţi voi într-o lună? Şi nu puneţi ceva deoparte să vă cununaţi? Cât o să mai trăiţi aşa?

Îmi înghit replici anapoda la fiecare vizită. Cum să-i explic omului că viaţa mea este atât de plină şi simpatică fără pâine, sare şi măritiş? Rămâne deci să admir consecvenţa cu care îmi aplică aceleaşi şi aceleaşi întrebări în speranţa că va scoate de la mine un da.

Mănânci?

Povestea de seară

Ştii nopţile alea cumplite când ai băut o cafea întârziată şi te zvârcoleşti o oră - două cu ochii aţintiţi în punctul optim pentru numărat oile? Sau când ai emoţii, înainte de vreo întâmplare aparte, şi nu poţi pune geană pe geană? Sau vreo durere de măsea care te ţine treaz când până şi Moşul Ene doarme dus? Ştii!? Că eu habar n-am!

Pentru că oamenii din jur se tot plângeau de insomnii le-am ţinut şi eu isonul până când am trecut la detalii: Dar cât ţine la tine o insomnie? O oră, două, trei... până în zori... Aaa, deci aşa scrie la carte, nu? Deci când mă trezesc eu şi gândesc două gânduri până să adorm la loc e un fleac. Sau dacă m-am dus până la baie sau am privit cinci minute la stele e doar o pauză de la somn. M-am simţit complexată, zău!, şi-am încercat să mi le provoc singură. Insomniile. Cum căscam ochii în miez de noapte aprindeam lumina, mă apucam de citit şi stăteam cu ochii pe ceas. Să împlinesc o oră de nesomn ca să am ceva de povestit. Aiurea, fără cearcănele de rigoare nu faci senzaţie!

Adică nu e vorba doar că mă odihnesc lejer, dar adorm mai rapid decât oricare altă persoană pe care o cunosc. Ca să nu mai zic că nu mă deranjează nici dacă sunt în alt oraş, în altă ţară sau pe alt suport decât pat. Am dormit în fânar, pe vreme de furtună, la cort nici nu mai zic, pe un trunchi de copac, cu capul pe bancă - în ora de română, pe covorul lui Liz, pe scara blocului, pe plajă, în biserică, în maşină, autocar, tren, vapor, avion şi cred c-ar mai fi. Pur şi simplu închid ochii şi îmi reiau sesiunea de vise de unde am întrerupt-o ultima dată.

Eu adorm prima după cutremur. Dorm pe timp de vijelie şi ploaie, cu lumina aprinsă sau cu muzică, cu scandal sau petreceri la vecini, cu diverse dureri în fundal sau cu picioarele atârnând. Dorm în paturi supraetajate, dorm cu sor’mea care se dilată parcă pe timp de noapte, dorm cu mama care sforăie uneori cumplit.

În vizită fiind la Timişoara am dormit câteva nopţi la rând cu Mihaela, prietena şi gazda mea. A văzut biata fată, două nopţi la rând, că abia zic „somn uşor” şi m-am dus. A treia noapte m-a rugat să mai stau de vorbă cu ea, că se plictiseşte. Şi atunci am înţeles, prima dată, ce calvar este pentru unii şi cât sunt de norocoasă.

Noapte bună, dragilor!

O porţie de deltă, vă rog

 

poze

Am câteva dintre rădăcini acolo, în Sfântu Gheorghe, unde Dunărea şi Marea Neagră sunt prietene nedespărţite de-o veşnicie. Şi-mi amintesc din copilărie farul luminând dimineţi mult prea devreme şi întinderi de nisip fierbinte care ne prăjeau călcâiele până la mare şi lejanca pe care ne odihneam apoi şi stuful pe care îl serveam porcului deşi îi era interzis şi pe fata vecinilor care murea de nerăbdare să mănânce ochii peştelui gătit. Cu miros de scrumbie afumată dezvelită din ziare şi pachete misterioase.

După 20 de ani amintirile mele dintr-un sat al pescarilor se pierd în realitatea unui sat al turiştilor. Dar localnicii rămaşi pe meleagurile natale trăiesc şi acum tot de pe urma roadelor Dunării, căci valurile ei aduc mii de curioşi sau împătimiţi ai naturii în stare pură, din ţară şi de peste hotare.

Drumul cu vaporul, de la Tulcea, se scurge în cele mai scurte patru ore dacă ai destulă baterie şi memorie la aparatul de fotografiat. Sau dacă ai norocul nostru, de a călători în paralel cu un festival internaţional al bărcilor cu vâsle care ne-a condimentat peisajul cu caiace, lotci şi tot felul de ambarcaţiuni mici, numai bune de pozat. Deşi vara calendaristică s-a dus, sezonul turistic în deltă pare departe de-a se fi sfârşit. Oamenii dotaţi cu umbrele de plajă şi pălării sunt hotărâţi să-i mai răpească soarelui încă o porţie de bronz înainte de a trece la haine mai groase.

Vacanţa de trei zile la Sfântu Gheorghe a început şi a tot continuat apoi într-un festin al mâncărurilor din peşte. Borş de peşte, supă de şalău, ciorbă de perişoare (din peşte), chifteluţe marinate, friptură din peşte, icre şi alte minunăţii pe care nu te puteai abţine să le deguşti. Bine-nţeles, pregătite de tanti Sanda, care este renumită pentru bunătăţile ei şi pentru numeroşii vizitatori anti-peşte pe care a reuşit să-i convertească de-a lungul anilor.

În formaţie de patru am reuşit să ratăm de două ori drumul spre mare. O dată noaptea şi o dată ziua. Chiar eu, care l-am parcurs de atâtea ori, nu am ştiut să indic calea dreaptă între sat şi mare, drept pentru care am orbecăit prin intinderea de nisip şi buruieni ţepoase fără ca măcar google earth să ne poată salva. A treia oară a fost mai cu noroc. Ne-am prăjit la soare, ne-am bălăcit în mare, am scormonit în nisip, am băut bere şi ne-am plimbat de-a lungul plajei până unde apele dulci ale fluviului îşi fac loc printre valurile sărate ale mării.

Ne-am petrecut una dintre după-amieze plimbându-ne cu barca unui unchi născut şi crescut acolo, care ne-a purtat pe canale înguste şi ne-a spus povestea deltei de altădată. Am văzut din depărtare insula Sahalin şi o veche cherhana rămasă în paragină, ne-am holbat după păsări văzute doar în poze sau la tv, am ascultat liniştea dintre ape şi foşnetul stufului şi am înţeles că Delta trebuie să rămână rezervaţie naturală protejată mai ales de indivizi ahtiaţi după bani.  

Într-o plimbare pe plajă i-am întâlnit pe câţiva dintre cei cu care ieşisem acum doi ani cu caiacele pe Siret. Gălăţeni, şi nu numai, care făceau parte din gaşca participanţilor la Rowmania Fest şi ne-au introdus oarecum în atmosfera zecilor de vâslaşi cu care ne-am nimerit să ne intersectăm pe meleagurile dintre ape. Datorită acestui festival ne-am întors cu Banatul, un vas mai mare şi mai prietenos care a adus înapoi la Tulcea câteva zeci de caiace şi mult mai multe gânduri frumoase despre o parte a ţării noastre pe care, din fericire - aş zice, nu o cunosc foarte mulţi.

Să fie vară numai pentru voi

Trec pe lângă mine cu viteze năucitoare anotimpuri cu canicule, îngheţate acoperite de topping şi porţiuni de piele arse de soare. Se întâmplă lucruri importante, decisive şi profund apăsătoare taman vara, când nici fericirea şi nici plânsul nu sunt cu normă întreagă. Şi aştept în taină să se ducă lunile astea fără „r”, în care nici calciu nu am voie să înghit. Cică.

Ador oamenii care adoră marea. Trăiesc cu ei. Prin ei. În pozele lor de pe facebook. Sunt mândră să am am aşa prieteni care fac cinste verii şi care se prăjesc pe nisipuri arzând de dorul unei adieri târzii. Mi-s dragi şi cei care pornesc pe munţi, cu pretenţia că acolo soarele frige mai blând, că tovărăşia brazilor face cât zece grade în minus şi-o bere rece în rucsac.

Să-mi fie cu iertare, eu m-am obişnuit aşa... să fie vară doar cât clipesc de câteva ori. Să-mi fie un pic cald când plec dimineaţa şi ceva mai mult când mă întorc după-amiaza. Să nu mă ademenească vreo secundă luciuri de apă şi forme nisipoase. Să am mereu la mine un evantai plus o sticlă cu apă şi să mă uit după păsări în copaci ca şi cum ar fi tot primăvara mea iubită sau toamna mea adorată.

Să nu te miri dar mie... chiar nu-mi pasă dacă plouă săptămâna viitoare când voi fi în concediu! Căci idealul meu de vacanţă este cu oameni puţini, cât beţele dintr-o cutie de chibrituri maxim. Iar dacă mă voi aşeza pe un nisip ud, pe-un ţărm de mare semivirgin, şi-mi va ploua apăsat pe umeri, voi simţi că iubesc marea de acolo de unde vine ea, din cer. Şi-mi voi aşterne apăsat pe plajă fiecare urmă de călcâi spunându-i în şoaptă că mor de drag atunci când nu-mi aleargă de sub picioare şi nu îmi intră în ochi.

Să vină toamna, vă rog!