Winter photoshopping

Timpul e când ai chef să fii tu

Se rostogoleşte în mine un bulgăre de „dacă aş avea timp”. Şi creşte şi tot creşte invers proporţional cu cantitatea de minute în care chiar realizez ceva de pe lista mea de dorinţe.

Eu, dacă aş avea timp, nici nu m-aş atinge de calculator. (Prin timp a se înţelege: ore berechet, voie bună, entuziasm, bani în buzunar şi muzică bună.) Deci, dacă l-aş avea, m-aş afunda o săptămână întreagă în studiul unui goblen colorat într-un apus cum nu s-a văzut de când lumea. Şi când m-aş sătura de împuns pânza aş cocheta un pic cu fâşiile de hârtie în chip de quillling. Aş scoate din pungă încă un fular uitat de vreme şi de geruri, împletindu-l iute în semn de părere de rău că l-am abandonat. Şi aş încerca să imit una dintre brăţările cu care Lizu mi-a umplut caseta de podoabe.

Pe lista mea de lucruri pe care nicio pasiune nu le-ar putea cuprinde zac înşiruite o bluză în pătrăţele pe care am văzut-o purtată doar în vis, o geantă din reiat negru care în mintea mea, şi numai acolo, rămâne perfect croită, şi-o pereche de şosetuţe de bebe care s-au strămutat - teoretic - pe la toate mămicile care au trecut prin viaţa mea. Deci am un vis suprem înţesat de ace, aţe, andrele şi ţesături. Asortat pe alocuri cu un aparat de fotografiat şi glazurat cu orice altă îndeletinicire care se rezumă la braţe vânjoase şi imaginaţie cât de cât debordantă.

Cândva, ştiu sigur, voi avea curajul să-mi trăiesc viaţa pe care mi-o doresc. Până atunci  aştern planuri pe hârtie şi cumpăr totul de-a gata

Încă un velăntain şi mă duc

Nu ştiu ce fel de îndrăgosteală folosesc alţii, dar a mea nu-şi iese din matcă niciodată. Nici de Velăntains, nici de Dragobete, nici de Mărţişor, nici de Crăciun, nici în alte zile colorate în roşu pronunţat. Până mai ieri aş fi ieşit în stradă să protestez împotriva aşa-zisei zile a îndrăgostiţilor. Dar m-am lăsat convinsă până la urmă că o doză-şoc de manifestări drăgăstoase face bine şi indivizilor de rând, şi economiei mondiale, şi florăreselor care îngheaţă zi de zi în Ţiglina.

Am admis: bine, e drept că o zi proclamată a dragostei nu strică. Să îşi poată declara oamenii iubirea sub pretextul că e ziua cea mai potrivită. Ascunzându-şi tremuratul mâinilor în sparele unei flori degerate, bătând din pleoape des ca să-şi ascundă lacrimile stârnite de fumul lumânării... cică.

Dar ce-i cu hemoragia asta generală care înroşeşte magazine de haine, supermarketuri şi restaurante? De ce aş vrea ca dragostea să îmi fie sinonimă cu o pereche nouă de blugi? De ce să stecor cadoul mult-îndrăgostit între odorizantul de wc şi punga de mălai? De ce să îmi petrec cina romantică într-un loc unde ştiu sigur că va fi arhiplin şi că voi pleca acasă cu nervi mai mari decât toată iubirea din lume? 

Piţipoancă cu ţurţuri

Astăzi, în staţie, tanti fulga de nea m-a făcut să mă trezesc (iar) comentând de una singură pe stradă. Ea, frumuseţe rară, de sezon, purta pe cap o căciulă albă, blănoasă, pufoasă, imaculată, trendy şi... cam atât. Mă refer că asta era toată vestimentaţia ei friguroasă. În rest, o cârpă - pe care unii ar denumi-o geacă - care abia reuşea să-i acopere talia, blugi şi cizmele neapărat peste. Iar eu, Gerila din poveste, mai că m-aş fi dus la ea s-o întreb: fată, tu n-ai ovare? Tu n-ai circulaţie periferică chinuită? N-ai alergie la frig? Ţie nu-ţi îngheaţă curu’ (mă scuzaţi, sinceritate maximă) cât stai în drum şi aştepţi maxi?

Şi uite aşa mă mir eu iarnă de iarnă când îmi iese în cale cât un exemplar de piţipoancă despuiată. Pentru că nu înţeleg în ruptul capului ce sistem de apărare secret împotriva gerului are. Pentru că nu văd niciun tip care să-şi scoată nasul din guler şi să întoarcă capul ascuns în glugă după ele. Pentru că ştiu că o haină de iarnă costă mai puţin decât o vizită la ginecolog şi tratamentul prescris apoi. Pentru că pur şi simplu nu pot crede că nu-i este frig. 

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă virtuală veşnică

Nu pot să explic ce sentiment mi-a străpuns întreaga fiinţă când am primit pe messenger un mesaj de genul „vă veghez şi voi fi mereu alături de voi”. Venit din partea unui om care murise. Cu nodul de rigoare în gât am ezitat câteva clipe şi apoi am făcut-o. Am şters id-ul. Şi i-am dat ignore. M-a mustrat conştiinţa o vreme la gândul că cineva din familia persoanei dispărute a simţit să o comemoreze în felul ăsta, dar am ajuns într-un final la concluzia că asemenea gesturi nu vor avea vreodată ecou în sufletul meu.

Sunt o insensibilă ieşită din comun, ştiu. Chiar astăzi am şters un alt prieten de pe facebook. Pentru că nu mai este în viaţă şi pentru că altcineva găseşte de cuviinţă să îi folosească numele. Pentru că în mintea mea nu se face conexiunea asta. Viaţa virtuală veşnică (da) - întreţinută artificial de moştenitorii parolelor (nu). Pentru că păstrez obiecte, poze, e-mailuri, sms-uri şi ce mai cred eu de cuviinţă că trebuie să îmi amintească de omul care şi-a intersectat cândva existenţa cu a mea. Dar nu pot să accept că cineva îi foloseşte identitatea nestingherit.

În testamentul pe care îl voi lăsa într-o zi pe desktop voi începe cu o mare dorinţă. (Nu vă agitaţi, nu mor încă, sunt doar realistă!) Vreau ca activitatea mea virtuală să se încheie o dată cu mine de parcă aş fi singura care ştie parolele. În rest... mă mai gândesc cui las moştenire colecţia de ambalaje de bomboane, brăţările din noduri şi aparatul de fotografiat. 

Aragaz cu patru ochi

Sunt chioară. Calculatorul mi-a schilodit capacitatea de a distinge detalii. Deci umblu pe străzi pe cât de concentrată pot ca nu cumva să trec pe lângă vreun cunoscut fără să îl observ. Să mă creadă neam prost şi să ducă vorba mai departe.

Întrebare logică: de ce nu porţi ochelari? Dar îi port! Zilnic, mereu, în geantă. Şi întotdeauna când lucrez la calculator la seviciu. Când merg la film - ca să văd ecranul, când joc tenis de masă - ca să nimeresc mingea, când sunt la teatru - ca să disting actorii. Aaaa, de ce nu-i port tot timpul? Pentru că după vreo trei ani încă mă mai doare mai-sus-ul nasului şi pe după ureche, semn că am luat rama total nepotrivită pentru mine. Dar la câţi bani a costat abia dacă s-a amortizat în timpul ăsta. Însă, mai presus de toate, e pe motiv de zodie. Carevasăzică încăpăţânarea. Nu vreau!

Nostalgică de mama focului sunt după vremurile în care citeam de la etajul 6 numere de înmatriculare ale maşinilor din parcare. Şi desluşeam traseele autobuzelor de la o poştă. Şi remarcam oamenii la orice oră din zi şi din noapte. Mi-a rămas doar nostalgia, e drept. Zecile de ore în faţa monitorului au distrus tot restul. Atât numai, la limita între a vedea şi a nu vedea bine.

M-am dus la câteva controale de rutină decretate obligatorii de firmă. Mi s-aspus că nu văd bine şi că trebuie să îmi schimb ochelarii. Şi? Îmi va reveni vederea? Va fi mai bine? Nu! În cel mai bun caz rămâne la fel. Deci trag de timp în dulcele stil exersat, minţindu-mă că într-o zi voi face ceva pentru vederea mea.

Am găsit în urmă cu ceva timp nişte exerciţii extraordinare pentru vedere pe acest site. Între timp văd că a dispărut tot ce era tradus în limba română. Eu le am printate de pe atunci şi le recitesc la interval de câteva luni, jurându-mi cu ploapele întredeschise că voi exersa zilnic. Pe naiba!

Deci zic: vă rog la modul cel mai serios să mă trageţi de mânecă, să întindeţi un braţ lateral, să strigaţi sau să îmi daţi un telefon dacă trec pe lângă voi pe stradă fără să schiţez nimic. Să mă huiduiţi, să ppppssss-ppppssss-iţi, să faceţi gesturi ample din braţe ori picioare sau să îmi aruncaţi cu ceva în frunte. Ochelarii nu aveţi cum să mi-i spargeţi. Că nu-i port!

Modera-m-aş şi n-am cui

Mă împinge astăzi norocul către un blog încă neumblat. Trag o lectură consistentă, îmi fac o oarecare părere şi îndrăznesc să vreau să postez un comentariu. Scriu câteva vorbe, apăs butonul şi primesc instant FUCK YOU! Ei, nici chiar aşa. Îmi apare replica aia cum că al meu comentariu aşteaptă să fie moderat. Replică pe care eu o percep ca pe un: dacă n-ai aflat până astăzi ce e cenzura te învăţ eu! Pe scurt, cum ziceam, fuck you.

Din experienţa mea de internaută pot spune că senzaţia este unică şi de neegalat. Să scrii aici şi acum nişte cuvinte care vor trece prin filtrul lui X-ulescu ca să fie publicate atunci, acolo, dacă vor muşchii lui. Dacă a avut chef să-şi deschidă calculatorul, dacă nu s-a ofuscat şi aşa mai departe. Din experienţa mea, zic, două momente m-au făcut să îmi promit să testez înainte să comentez. Astăzi, pentru a doua oară, părerea mea nu a fost publicată. Am făcut pe deşteapta, recunosc. M-am trezit să semnalez o virgulă între subiect şi predicat. E dreptul meu. Sau cel puţin aşa credeam...

Ştiu argumentele, că unii s-au trezit jigniţi, înjuraţi, împroşcaţi cu noroi. Că se promovează prin intermediul comentariilor linkuri comerciale şi alte site-uri. Că alţii postează obscenităţi, stupidităţi, măgării. Şi, totuşi, dacă blogul tău permite comentarii atunci permite-mi să le postez atunci când îmi arde mie. Ori scrie limpede, în dreptul formularului: comentariul tău va fi publicat numai când şi dacă am eu chef!

Nu poţi ajuta oamenii împotriva voinţei lor!

Mi-o repet silabisind apăsat ori de câte ori pic de fraieră: nu-poţi-a-ju-ta-oa-me-nii-îm-po-tri-va-vo-in-ţei-lor!

Nu ai cum să găseşti în veci combinaţia magică prin care să îi fii altuia substitut de curaj, de entuziasm, de chef. Să îl duci în spinare ca pe un bolovan, să îl ţii treaz când vrea să hiberneze, să îi spui poveşti cu hepi-end în zile în care nici măcar nu ştie în ce anotimp trăieşte.
Am reputaţia unui prieten forţat, cred. Dogoreşte în mine o energie pe care simt uneori să o împart, să o impun. Şi-i forţez pe alţii să trăiască după cum cred eu de cuviinţă că ar trebui să o facă. Fără succes, ca un robinet stricat picurând întruna apa care le-ar fi mai degrabă altora de folos. 

Un nod în gât. Regretul că ai greşit la modul cel mai firesc faţă de un om doar pentru că îţi este prieten. El nici nu ştie, nici n-ar înţelege dacă te-ai scuza şi te-ar ierta cu siguranţă pe loc. Tocmai de aia nici nu-ţi vei cere iertare, pentru că vrei să păstrezi în tine cât mai mult vina, să te asiguri cumva că nu vei mai face. 

Jurnal de vegetariană. Luna I

Să tot fie vreo zece ani de când mă chinui. Să elimin sau măcar să împuţinez carnea din farfurie. Să trăiesc şi să înghit mai sănătos. Să ies din tiparele atât de greşite în care m-am trezit încurcată.

Au trecut peste mine sesiuni bune de post la capătul cărora m-am întors de fiecare dată la delicioasele preparate din animale. Da, delicioase. Cum să nu recunosc!? Sunt o mare mâncăcioasă, ca tot omul, şi înfulec ori de câte ori am ocazia de la prăpăditul piept de pui la şunculiţe de porc.  

Rectific. Am fost, am mâncat. Cele mai nesănătoase cărnuri din pricina cărora am ignorat de multe ori sfintele legume şi imaculata brânză. Până luna trecută când am decis să-i pun capăt. Brusc. Pentru că ştiam că povestea cu „de la anul” n-o să ţină. Pentru că presimţeam ce bunătăţi porcine mă vor tenta în decembrie. Pentru că o zi de 27 este mai mult decât perfectă pentru noi începuturi. 

Am auzit replici de genul: eh, eu oricum nu mănânc cine ştie ce carne... Ca pe o scuză pe care nici măcar nu am pretins-o. Ştii, nici eu nu mâncam cine ştie ce carne. Doar că cea ingerată era din categoria nasoale: salamuri, pateuri, nuggets şi alte amestecuri bizare cărora nici n-aş fi vrut să le descifrez conţinutul.

Deci mă prezint mai nou Ana Vegetariana. Glumesc! Glumeeeeesc! Să nu vă aud! Decizia mea provine de aici. Prietenii ştiu de ce, dar mi-ar face plăcere să afle şi alţii...

Marile lucruri mărunte

Un bileţel roz într-o dimineaţă gri. O felie de pâine cu unt şi dulceaţă de vişine. Planta care înfloreşte în cu totul alt anotimp decât scrie pe internet. Un fulg de nea care se încăpăţânează să nu ţi se topească în palmă. O melodie pe care o ştii de când lumea deşi o auzi prima dată. Steaua care cade exact când ridici din întâmplare privirea. Un castel de nisip clădit cu lingura. Fructele mâncate direct din copac. Felicitarea pe care ai primit-o când ai împlinit 7 ani. Şi cadoul tot de atunci. Un necunoscut spunându-ţi în treacăt că eşti frumoasă. „Valurile Dunării” la fix, în Centru. Un fluture care se lasă pozat minute în şir. Pietrele ţopăind ca broaştele pe apă. Un copil stâlcindu-ţi numele. Blugii în care încapi de opt ani. Omul de zăpadă ridicat la miezul nopţii. Vata de zahăr. „Ţi-am citit blogul.” Şi-ar mai fi... 

Autotembel

Aici, în îndepărtata civilizaţie, nu ai cum să circuli decât cu autobuzul. Îţi downloadezi mersul de pe site-ul Transurb şi te grăbeşti să ajungi în staţie la ora potrivită. Când vezi că autobuzul lipseşte o zi, două, trei... înţelegi că site-ul nu este actualizat şi că trebuie să dai copy-paste cu pixul, de pe geamul ghişeului de bilete. Dar până la urmă te pui la punct cu toate detaliile şi te transformi într-un monoton călător cu autobuzul.

Dimineaţa, în staţie, se defilează ca pe podium. Eu - mă ştiţi doar, sunt în plop cu ţoalele, cu coafurile, cu trendul - recunosc că le măsor şi le cântăresc pe toate muierile. Uite-o pe asta, ieri purta tocuri, azi poartă adidaşi. Şi ce combinaţie nasoală între pantofii sport şi poşeta de pe umăr! Puştoaica aia s-a machiat iar ca moartea. Oare în vremurile astea nu-i mai atrag profesorii atenţia? Că pe vremea mea...

Ce poţi să faci secunde bune, cât aştepţi în staţie, decât să-i iei la tocat vizual pe indivizii cu care călătoreşti zilnic două-trei staţii? Să-i adulmeci pe fumătorii dunitori (nu există cuvântul ăsta, ştiu, l-am inventat azi şi îl şterg mâine) şi să încerci să te fereşti de ei în mijlocul de transport în comun. Să-i localizezi pe telefoniştii matinali care au mereu câte o telenovelă de povestit. Să te fereşti de elevii cu ghiozdane gigant care te strivesc ca pe un gândac. Să stai departe de pensionarii care nu merg decât o staţie şi te folosesc ca bară de susţinere. Să identifici potenţialii manelişti care îţi pot ruina ziua cu un ritm - sonerie a telefonului - care să îţi rămână impregnat în memorie.

Totuşi... mă ştiţi... „Îngăduitor” mi-ar putea fi numele de familie (dacă nu l-aş avea pe-al lui tata :D). Îmi găsesc un colţ imaginar al meu, cât să răzbat până la Tribunal unde mi se sfârşeşte călătoria. Şi sunt mulţumită că numărul ciudaţilor/enervanţilor din autobuz rămâne constant, cât să-i fac faţă.

Ei, dar vine vorba să mă întorc de unde am plecat, şi anume acasă. Şi aici se rupe filmul. Pentru că în orice moment cuprins între orele 17 şi 21 autobuzele sunt pline de generaţia în imitaţie de blugi. Adolescenţi pe care destinul i-a produs dintr-un amestec bizar de nesimţire, prostie şi gălăgie. Plozi care relatează cu volumul la maxim şi fără pic de imaginaţie toate tembelismele care le trec printre urechi. Că de creier cu siguranţă nu dau dovadă. Experienţe năucitoare care mă înfioară şi îmi trezesc întrebări despre cum eram eu când aveam vârsta lor. Mi-e greu să-mi răspund pentru că am mers pe jos până la liceu şi nu am avut ocazia să-i îngrozesc pe alţii. Şi totuşi... 

Pierdut entuziasm. Găsitorului recompensă

Descopăr cu fiecare zi o nouă dimensiune a lehamitei. De la oboseală la silă faţă de oameni, de la surmenaj la repulsia vizavi de societate, de la scârba faţă de peisajul cotidian la migrene şi insomnii repetate. Nu mă mai ţin puterile nici măcar să mă revolt în sinea mea. Nicidecum să-mi mai exprim în vorbe nemulţumirea şi dezgustul. Şi undeva, îngropate sub toate astea, rămăşiţe ale entuziasmului care îmi caracteriza odată măcar zodia.

Indiferent dacă unii o recunosc şi alţii nu, decembrie este sinonim cu bilanţul. Aş băga mâna în foc că nu există om care să nu se trezească la finalul unui an că priveşte peste umăr şi socoteşte împliniri, bani, amăgiri, iubiri, eşecuri sau orice altceva ar conta. Eu astăzi îmi măsor entuziasmul.

E drept că 2011 a fost un an peste aşteptări de important. Întâi ne-am mutat, apoi s-a născut Ilinca şi apoi am mers să o vedem pentru prima dată. În aprilie am fost în vacanţă la Tatiana, la Milano. Uneori când închid ochii încă mă mai plimb pe străzile alea superbe. În mai mi-am dat demisia şi nici mie nu mi-a venit să cred. În iulie am fost la concertul BonJovi. În septembrie am fost iarăşi la Elennuka. În octombrie la munte. Am scris pe blog şi am luat zeci de fotografii-mărturii ale bucuriei mele după fiecare experienţă. Dar rememorându-le nu mă pot abţine să nu înghit în sec.

Că am ieşit cu rolele o singură dată, că pe bicicletă nici n-am apucat să mai pedalez, că am jucat tenis de masă mult prea rar iar la cel de câmp nu am mai ajuns. Că nu am mai văzut Măcinul de prea mult timp. Că am amânat nejustificat întâlnirea cu oameni dragi.  Că am lipsit de la concerte şi expoziţii. Că am uitat cum arată unele parcuri. Că mi-am abandonat prea des aparatul de fotografiat într-un sertar. Că am lăsat sute de minute să se irosească fără să-i sun pe oamenii despre care chiar aş vrea să ştiu cum o mai duc.

Am renunţat la un moment-dat să mai fac liste, să mai păstrez notiţe. Despre ceea ce ar trebui să fac. Am crezut că descotorosindu-mă de „trebuie” îmi voi găsi calea spre miezul chefului de a realiza lucrurile care îmi fac cu adevărat plăcere. Şi n-a fost aşa.

Pentru 2012 nu am decât un singur plan. Să-mi fac planuri şi să le împlinesc. Să scriu cu litere mari şi dezordonate pe o hârtie ruptă din agendă că mâine voi merge la patinoar şi chiar să mă duc. Să îmi planific dinainte ziua de alergat şi să fug până rămân fără aer şi fără gânduri tulburi. Să mă împiedic de un număr de telefon în agendă şi să îmi înghit nodul din gât că oare ce-am să-i spun...

Eu aşa înţeleg nemurirea

Undeva, cumva... am început să iubesc lucrurile vechi mai mult decât pe cele noi. Le-am adoptat şi le-am îngrijit ca şi cum ar fi fost dintotdeauna lângă mine, le-am vorbit de parcă ar fi fost vii şi le-am prezentat apropiaţilor ca pe nişte vechi prieteni. Menţionz: nu sunt colecţionară! Pentru că am o problemă cu reţinerea anilor şi nu vreau să mă fac de ruşine. Ori poate din cauză că nu am cumpărat nimic ca să îmi completez peisajul arhaic. Am vizitat târguri şi magazine de antichităţi dar m-am întors acasă cu mâna goală, căci n-aş fi putut să iau un lucru fără să îl regret pe altul. Şi am rămas aşa, doar cu cele primite de la oamenii care vor să îşi încredinţeze obiectele vechi unor altora care au destui fluturi cât să îşi ia angajamentul să le şteargă de praf tot restul vieţii lor.

  

Decembrie. Întâi

În urmă cu câţiva ani am făcut un sondaj de Ziua Imnului. Trebuia să opresc oamenii din rutina lor şi să îi întreb dacă au idee de semnificaţia acelei zile. Rezultatul a fost şocant, cel puţin pentru mine. Nu doar pentru că nu ştiau de sărbătoarea despre care - recunosc - nici eu nu aveam habar. Nu pentru că oamenii se bâlbâiau după prima strofă şi plecau grăbiţi în altă direcţie. Am rămas fără întrebări după ce câţiva cetăţeni cu pretenţii patriotice au început să-mi cânte cu patos „Trei culori cunosc pe lume”. Şi m-am cărat cu paşi repezi după ce alţii m-au acuzat că nu mă interesez de pensii sau de câinii comunitari.  

Despre ce înseamnă 1 Decembrie pentru mine nu e mult de scris. Nu sunt patrioată nici cât să rostesc un singur La mulţi ani şi să postez pe facebook o melodie care să inducă dragostea de ţară. Nu mă simt nici mai mândră ca ieri, nici mai revoltată ca mâine faţă de patria în care m-am născut. Nu caut pe google dacă românii sunt proşti sau deştepţi. Mă bucur doar de ziua liberă ca şi cum sărbătoarea asta chiar ar fi dedicată românului de rând.

Oricum, la noi Ziua Naţională a României se pierde în anonimat. Sărbătorile Galaţiului au înghiţit-o de-a dreptul. Bâlciul de pe Faleză vinde de toate pentru toţi. Cojoace, cârnaţi, baloane, şosete, vin fiert, jucării, cărţi, brăţări, acadele, odorizante de cameră, brânzeturi, mănuşi, tablouri, accesorii pentru telefon, tigăi, pietre semipreţioase, lenjerii de pat, căciuli de blană, turtă dulce, oale de lut, porumb fiert, ghete... şi cam tot ce îi mai trebuie patriotului gălăţean. La standul cu drapele nu se înghesuie nimeni.