Un manifest rătăcit

E înfiorător uneori să caşti ochii. Să priveşti în jur conştient. Să observi indivizi şi să auzi expresii care îţi strepezesc dinţii. E cutremurător de-a dreptul când te trezeşti întrebându-te cu voce tare, în plină stradă: ce dracu’ caut eu aici!?

Într-o conversaţie recentă am dezbătut (a câta oară!?) chestiunea tembelilor şi efectul nociv al tembelismelor pe care le propagă. A specimenelor care se manifestă zgomotos şi fără scrupule în orice fel de împrejurări. Exemplele sunt fără număr: pe străzi, în magazine, în mijloacele de transport, în instituţii, la spectacole şi concerte, în parcuri, în spitale. Mai ales în gări! Şi în orice alt loc unde li se mai permite să se exprime liber, deşănţat.

Nu am răbdare şi nici energie astăzi. Nu pot să mai car în spinare întrebări de genul „de unde apar ăştia şi încotro se duc?”. Nu mai găsesc nici măcar fărâma aia de optimism stupid, că poate se vor schimba vreodată. Pentru că nu se schimbă şi, pe deasupra, otrăvesc totul în jur.

Mai am ceva putere astăzi pentru un strigăt gâtuit. Că le suntem complici şi le suntem scalvi. De câte ori coborâm privirea sau ne acoperim urechile. Şi ne îndreptăm către colţul nostru confortabil, ferit. De câte ori ne rotim pe călcâie şi plecăm cu pas grăbit lăsându-i să-şi facă de cap. De câte ori înjurăm sau ne mâniem numai în gând, privindu-i încurcaţi în ochii sclipind a „n-ai tupeu!”.

Am spus-o şi repet la infinit. Că noi, majoritatea, ne declarăm scârbiţi. Fără să mişcăm un deget. Că renunţăm la orice gest de vitejie când vine vorba să-i înfruntăm pe miştocari. Că piere dreptatea în noi în faţa mizerabililor care-şi dau arama pe faţă ca să intimideze. Că ucidem în faşă proiecte şi planuri numai de teama că pe-acolo, pe undeva, ar putea să răsară nişte grosolani cu gurile slobode.

Aşa moare de fiecare dată câte un pic de libertate. În noi. Aşa mai răsare câte ceva curaj. În ei, în fiecare dintre ei...