Galaţiul, la mişto (I)

Habar n-am să intru direct în subiect. Mai ales în ăsta. E povestea pietonului care umblă pe trotuare înguste. Tuşind insistent, fals, în spatele celor care merg agale, câte doi-trei, ocupând toată lăţimea lor. Înjurându-i pe şoferii care-şi urcă maşinile peste limita bordurilor...

Alaltăieri, pe un astfel de trotuar îngust, mi-a fost dat să nimeresc o născocire demnă de scenă în filmele cu proşti. Pe Regiment 11 Siret, în staţia de autobuz/maxi-taxi de unde plec spre casă, a răsărit un acoperământ care ocupă jumătate din lăţimea spaţiului pietonal. O staţie în sensul cel mai înfipt în asfalt al cuvântului! 

Preţ de câteva minute, aşteptând, am urmărit trecătorii şi mi-am imaginat zeci de situaţii în care oamenii se vor împiedica de idioţenia răsărită pe trotuar. De la banale intersectări ale celor care vor trece în sensuri opuse pe acolo, până la situaţia când un şofer meseriaş va parca dincolo de bordură, obturând de-a dreptul trecerea.

De fapt mint, nu m-am gândit întâi la trecători ori la maşini. Ci la cei care vor trece pe acolo împingând căruciorul unui copil. (Şi poate că nu mi-ar fi păsat vreodată de treaba asta dacă nu aş fi fost de câteva ori în situaţia de a nu avea un trotuar pe care copilul din grija mea să fie în siguranţă.) M-am gândit la scaunele cu rotile...
Hm, da, am tot încercat să mă amăgesc cu un soi de apreciere. Cum că minţile luminate ar fi plănuit, cu conştiinţa încărcată, să ne apere de vreme rea. Dar la o scurtă căutare pe google am găsit şi modele de staţii mai suple, numai bune pentru trotuarele noastre chinuite de urbanism. Şi-am revenit la primul gând: Galaţiul... luat la mişto...