DEXTERitate

Ştii sertarul ăla al fetelor? În care te pierzi printre rujuri, rimeluri, zorzoane, farduri şi sclipiciuri... Imaginează-ţi că mi-am dorit şi eu unul asemănător, visând să pot corecta toate imperfecţiunile naturii. Şi am ajuns, din aproape în aproape, să îmi ating ţelul. Să mă pot lăuda cu o minunăţie de sertar înţesat cu şurubelniţe, patent, ciocan, lanternă, cuie, becuri, ruletă, bandă izolatoare, foarfece, prenadez, aracet, şurubele şi piuliţe.

Universul meu s-a simţit deodată mai frumos când mi-am demontat rolele până la rulmenţi şi le-am alintat cu ulei pentru mecanisme fine împrumutat de la maşina de cusut a maică’mii. Ori când am insistat să descopăr de capul meu care anume fir a îndrăznit să întrerupă circuitul curentului electric prin veioza mea de citit. Sau când am desfăcut cuptorul aragazului în multe bucăţele care trebuiau să se reunească la un moment dat în scopuri culinare.

M-am încăpăţânat mereu să descifrez orice instalaţie cu erori de funcţionare. Ca şi cum imaginaţia, îndemânarea şi - eventual - o sugestie prin telefon de la frate’miu mi-ar fi de ajuns să reuşesc orice. Şi, culmea!, chiar am reuşit.

Dacă ar fi să-mi fac un CV al muncilor prestate ca necalificat m-aş putea lăuda că am folosit pistolul de lipit al lui tata înainte să ştiu care-i subiect şi care-i predicat. Că mi-am reparat singură toate casetele cu benzi rupte. Că am recompus lanţul de la bicicletă când m-am trezit cu el ca un puzzle pe asfalt. Că am văruit, vopsit, chituit, am montat parchet şi am găurit pereţi. Am cules struguri pe care i-am nimicit apoi în zdrobitor. Am cosit şi aproape că mi-am rupt mâna căzând din vărful carului cu fân. Am pescuit şi am vâslit. Am bibilit imprimante şi alte maşinării despre care nu ştiam nimic altceva decât că Trebuie să funcţioneze. Şi am donat în general o groază de idei geniale care, sinceră să fiu, habar n-am de unde izvorăsc.

În toată treaba asta regret două lucruri numai. Că nu am menghină şi şubler. N-am idee la ce naiba mi-ar folosi. Dar sunt atât de simpatice!

Colecţie de vară

Ca într-un film. Trailer fain, distribuţie promiţătoare. Lipseşte ideea. Şi fără ea... aştepţi şi tot aştepţi să se întâmple ceva. Altceva!

Trec zilele într-o aglomeraţie aproape sâcâitoare de întâmplări. Nunţi, botezuri, aniversări, chefuri, vizite, tim-bildinguri, plimbări, cumpărături, expoziţii, curăţenii, întâlniri, lecturi, pozat, descărcat poze, prelucrat poze, trimis poze... Şi m-am simţit dintotdeauna fericită să nu cunosc sensul cuvântului plictiseală, dar parcă mi-e poftă de ceva nebunie care să-i dea viaţă episodului ăsta de vară.

În toată foiala mea am constatat că nu trece zi fără să întâlesc vreun cunoscut. De fapt media este de vreo trei „ciocniri” per plimbare. Şi-am început să prefer chatul ăsta live, sincer şi consitent. Şi-am început să abordez pe stradă prietenii virtuali, cu pretenţia că dacă ne ştim de amar de vreme de pe net putem sta la palavre în carne şi oase.

La întrebări din gama măritişului şi a procreării răspund scurt şi acru, să priceapă tot omul că nu e cazul să se teamă de vreo invitaţie din partea mea. La provocări care conţin bere şi alte cuvinte înrudite răspund afirmativ înainte să răsuflu. În scenarii cu plajă, apă şi grătare mă introduc în colţul cel mai ferit de soare şi de carne, visând în taină fluturi dispuşi să stea la pozat. În sinea mea ascund doruri mistuitoare de munte şi înnod speranţe din care-o să iasă până la urmă ceva. Acel ceva.  

Ilinca

Produs infinit

Într-o dimineaţă îţi furişezi afară de sub pătură piciorul drept, numărându-ţi degetele şi chicotind somnoros. Ai crezut dintotdeauna că sunt toate, cinci, fără să ai măcar o dată curiozitatea să verifici. Apoi te priveşti în oglindă de parcă te-ai vedea întâia oară. Şi simţi că eşti bun prieten cu amestecul de carne care îţi poartă numele, vârsta, hainele şi brăţările. Şi îţi spui pe un ton vădit părintesc: sunt mândră de tine!

Te cufunzi într-o ceaşcă de cafea dulce şi îi laşi aburul să-ţi mângâie pleoapele. Zâmbeşti a victorie... De parcă ai fi slăbit peste noapte. Trei kilograme în minus de griji adolescentine, prejudecăţi de piţipoancă şi temeri de cucoană. Toate la un loc. De parcă îţi place de tine din cap până-n picioare şi îţi juri să nu mai laşi pe nimeni şi nimic să îţi răpească senzaţia de produs infinit pe care o încerci.

Şi ţi se amestecă în creier voci care te-au îndemnat către păci interioare şi armonii. Pe care ţi le imaginai basme şi epopee fără sfârşit. Despre care n-ai înţeles decât acum, când te trezeşti întâia oară la viaţă, cu conştiinţa că eşti perfect, frumos şi întreg.  

Băga-mi-aş plămânii în fumul tău de ţigară

În parc, la secţiunea copii. Ei, patru părinţi grijulii, îşi azvârlă progeniturile în toboganul gonflabil şi se aşează pe bancă trăgând la unison din ţigări. În spate alţi părinţi şi alţi copii se joacă „în aer liber”. Liber de taxe şi impozite, bine-nţeles.

La teatru. Cucoană cu şirag de perle la gât. Priveşte încruntată în dreptul adolescenţilor care împart printre râsete un pachet cu biscuiţi. E gălăgie, vezi bine, aşa că-şi aruncă ţigara pe jos, o striveşte şi pleacă indignată. Ei needucaţii, ea o madmoazelă stilată.

Dimineaţa, în staţie. Mă aşez lângă tei, pentru că-mi place în mod aparte de el în perioada asta. Şi-aş vrea să-i simt parfumul. Mi-aş dori chiar foarte mult. Doar că în stânga, în faţa şi lateral-dreapta am indivizi pentru care aşteptarea este totuna cu fumatul. Pentru ei parfumul plantelor există doar în manualele de botanică.

Axis Libri. Lansare de carte. Urechi însetate, foşnet de pagini, cărţi pe care nu te-ai mai sătura să le citeşti, voci prietenoase care propovăduiesc literatura. Şi musai un intelectual care să-şi aprindă tutunul lângă tine.

E tema pe care (înghit în sec) o voi aborda la infinit, în scris, în gând, între dinţii scrâşnind, în porniri bâlbâite, în gesturi necugetate... câte zile-oi avea. Pentru că nu am putut tolera vreodată fumul de ţigară sau orice duhnind a tutun îmbâcsit. Pentru că ţin cu orice preţ ca aerul liber să devină liber. Pentru că refuz să vă ofer drept tribut plămânii mei, pentru că refuz să tuşesc din cauza viciului vostru, pentru că hainelor mele le şade bine să miroasă a balsam de flori. Pentru că sănătatea mea nu este întâmplătoare.

Pentru că voi, afumătorii, nu vă uitaţi nici măcar o dată pe lună în stânga sau în spatele vostru ca să vedeţi pe cine condamnaţi să vă inhaleze fumul. Şi aveţi pretenţia să fiţi lăsaţi în pace, să vă faceţi vouă înşivă rău, de parcă ceea ce vă rămâne în plămâni sau în buzunare se poate compara cu ceea ce împrăştiaţi în jur. 

reminder

Orice ai spune va fi folosit - până la urmă - împotriva ta.

Şi-am tăcut...

Noaptea Muzeelor

Un eveniment peste aşteptări, ca un curcubeu după ploaia torenţială de ieri. Am umblat de la ora 19 până pe la miezul nopţii şi m-a surprins plăcut numărul mare al gălăţenilor care se perindau de la un muzeu la altul. Nu, n-a mai fost nicio cursă specială a Nopţii Muzeelor, dar de ce să nu câştige şi taximetriştii un ban cinstit cu ocazia asta?

Am văzut la Arte o groază de lucrări reuşite. Un aer de mândrie că suntem concitadini cu atâţia artişti talentaţi. La standurile de hand-made lume multă, semn că muzeul ar trebui să repete cât mai curând un eveniment asemănător. La Caza Cuza şi Casa Colecţiilor aceleaşi expoziţii pe care merită, totuşi, să le revezi odată pe an. Măcar şi de dragul gazdelor atât de primitoare. La Istorie o surpriză de zile mari - expoziţia „Sunetul, un miraj perpetuu” - o incursiune în istoria aparaturii muzicale de la patefon la mp3 player. La Ştiinţele Naturii o vizită nesperată la Maternitatea peştilor şi deasupra acvariilor, acolo unde o întreagă industrie lucrează la hrana, apa, aerul şi lumina înotătoarelor.

Deşi evit în general asemenea evenimente în spirit de turmă, Noaptea Muzeelor este o excepţie. Pentru că, asemenea majorităţii, nu prea reuşesc să vizitez muzeele cu alte ocazii. Şi pentru că organizatorii pregătesc cu acest prilej tot ce au mai frumos pentru public.

Mă macină însă o mare dezamăgire care îmi cam strică buna dispoziţie. Cei mai mulţi gălăţeni nu au habar să se comporte într-o instituţie. Nu ştiu să-şi modereze vocea şi comentariile, nu se sinchisesc să-şi dea telefoanele pe silenţios şi ignoră total reguli care nici n-ar mai trebui scrise, de genul “nu atingeţi exponatele”.

Păstrez o urmă de speranţă că ai noştri se vor cizela de la o porţie de cultură la alta. Că nu vor mai arunca biletele pe jos, chiar în interiorul muzeului. Că nu-şi vor mai lăsa amprentele pe sticlele vitrinelor şi vor renunţa să mai pozeze cu telefonul exponate cărora nici măcar nu le-au citit etichetele.  

Antonia

Bună! Eu sunt Antonia şi m-am născut ceva mai devreme 

pentru că erau prea puţini tauri în familie. 

Dirty Galaţi

Nu-mi place să mă plâng! Mai degrabă mi-aş lega o piatră de gât şi m-aş arunca în Dunăre. Cu grijă, printre gunoaie. Focalizând vase-terase, ancorate la mal, care dau senzaţia că la marginea oraşului ăsta ceva chiar pluteşte pe fluviu. Oricum, departe de orice s-ar putea numi turism.

În uichend am avut musafiri bucureşteni. Am mai avut şi timişoreni mai demult. Şi suceveni. Vor veni şi buzoienii cât de curând! Accentul nu contează, ci ideea că nu am ştiut unde să-i conduc pe aceşti oameni cât să-şi facă o iluzie că trăim într-o urbe cu minim de civilizaţie.

Nu ştiu să le explic de ce la noi nu există străzi paralele şi perpendiculare, care să ne testeze geometria exersată ani buni la şcoală. Nu ştiu cum să le spun nici că nu avem vreun plutitor - în afară de bac - cu care să-şi satisfacă pofta de navigat pe Dunăre. Nu mă pricep să le mărturisesc că ai noştri au închis pentru doi ani cel mai mare parc din oraş şi că se luptă de luni bune cu o groapă, pe faleză. Ridic din umeri în faţa unui muzeu pe care nu ai voie să îl fotografiezi, întorc privirea când zăresc o haită de câini traversând strada şi tac mâlc înaintea pozelor ilustrând inşi zâmbăreţi care promit să schimbe oraşul. Căci el, oraşul, e naşpa de când îl ştiu!

E drept că nu am crezut vreo secundă din viaţa mea că Galaţiul se va detaşa de imaginea sumbră a combinatului, că va înceta într-o zi să-i semene. Că vom avea într-un final acea Sală a Sportului funcţională, acea Terasă de Vară primitoare, acea Domnească cu care să ne mândrim, acel Mall în care să numărăm piţipoance. Şi lista poate continua!

Absent

Sunt anotimpuri, vârste şi împrejurări în care simţi să te înconjori de oameni. Să-i copleşeşti cu telefoane, să le oferi drept ofrandă toată atenţia ta, să îi iubeşti într-un aparte fel, să tânjeşti să îi ai prin preajmă. Şi sunt altele când te retragi la tine în suflet. Fără vreo pretinsă fericire sau tristeţe, fără ambiţii sau aşteptări. Cu telefonul pe silenţios şi invizibil pe messenger, ezitând să te mai foieşti pe străzi arhiumblate. Ca nu cumva să îţi iasă în cale vreunul care să nu înţeleagă. Să îţi facă ţăndări bateriile abia puse la încărcat.

Ironia face că totul e anapoda, exact pe dos. Că atragi ca un magnet privirile atunci când ai vrea să fii invizibil. Şi viceversa. Că dai peste oameni cu care nu te-ai văzut de ani buni şi vor să ştie un rezumat al existenţei tale. Că sunt curioşi să afle dacă te-ai măritat, dacă ai copii sau unde (nu) mai lucrezi. Nu-i interesează nici ce munţi ai urcat, nici la ce concerte ai fost şi nici câte mii de poze ai făcut. Că vor să te coopteze în partide no name, că încearcă să te facă părtaşi la activităţile din timpul lor liber ori că demarează o bârfă mică vizavi de cunoscuţii pe care-i aveţi în comun.

Revin. Sunt vremuri când oamenii simt, dincolo de tehnologie. Şi înţeleg. Mai presus de cuvinte. Că ai nevoie de un răgaz ca să îţi pui cap la cap speranţe, planuri şi încercări. Să te canalizezi pe propria-ţi persoană, fără să realizezi altceva mai măreţ decât să te regăseşti.   

Casa Asigurărilor de Penibil

Azi. Două ore la coadă. Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate. M-am dus pregătită, înarmată cu apă rece şi evantai, căci îmi luasem deja adio de la câteva zeci de minute din viaţa mea. Am avut de ales între trei cozi care corespundeau fiecare unui ghişeu. Greşeală. Am ales-o pe cea din mijloc, care se mişcă totdeauna cel mai greu.

Eu, răbdătoare ca într-o zi de concediu în care must-have-ul consta în a lămuri nişte hârţoage. Ei... România în esenţă pură! Nu cred că poţi ajunge să-ţi cunoşti mai bine conaţionalii decât acolo, în mijlocul indivizilor care se luptă fiecare pentru hârtia lui ştampilată de CJAS.

Oameni cu vizibile ghipsuri, cârje şi plasturi aşezaţi în aceeaşi oală cu restul. Trei ghişee deschise din cinci. Fetişoare abia trecute de 18 ani cu burta la gură. Băbuţe de la ţară care străbat zeci de kilometri pentru o adeverinţă. Cetăţeni străini care vor să-şi facă o asigurare la noi în ţară şi nu reuşesc să afle cum. Pensionare care propovăduiesc Jos Băsescu în mijlocul unor oameni care şi-ar vinde sufletul pentru o porţie de aer curat. Nespălaţi care nu şi-au cumpărat în viaţa lor un deodorant dar au pretenţia să aibă asigurare de sănătate. Ţaţe ahtiate după senzaţional care fugăresc pe oricare „se bagă în faţă”. Intelectuali care ţin să animeze mulţimea dar nu au habar să îşi aducă măcar o copie după buletin. Liste cu „acte necesare” pe care nu le citeşte nimeni. Piţipoance care vin cu pretena ca să facă o bârfă mică, mică, cât coada de mică. Telefoane care n-au auzit de modul silenţios atunci când se află într-o instituţie fie ea şi atât de ingrată precum cea mai sus amintită. Indivizi care comentează de zor când pleacă funcţionarul de la ghişeu, de parcă ei prestează opt ore din opt şi nu-i taie niciodată nevoile în timpul programului.

După două ore risipite „ca să fac o întrebare” am simţit o jenă profundă. Nu faţă de Românie ci faţă de oamenii care trăiesc în ea. Cu asemenea specimene nici că am fi avut unde altundeva să ajungem!

Hotărâtă să nu mai judec oamenii. Şi, totuşi, nehotărâtă uneori. 

Pentru că unii îşi cer parcă porţia şi te imploră cu toată fiinţa lor 
să-i iei la puricat, să-i condamni, 
să-i invidiezi, să le plângi de milă, să-i compătimeşti. 

Să-i... ce vrei tu, numai să-i!

Flashback

Tata îşi făcea camera obscură în baie, în bucătărie sau chiar în vreun dormitor. Developa filme, le trecea prin substanţe răsturnate din sticle misterioase, foşnea hârtii şi atârna fotografii ude peste tot. Eram prea mică ca să înţeleg procesul, dar ştiu că m-a fascinat mereu. Şi că l-a explicat de atâtea ori încât, dacă l-ar fi pus pe versuri - ca o poezie de la grădiniţă - mi l-aş fi amintit şi azi undeva între Gândăcelul şi Căţeluşul şchiop.

Mai târziu a apărut Zenit-ul şi viaţa mea a căpătat alt sens. Abia aşteptam vacanţele la munte ca să îmi pot atârna de gât noul aparatul foto şi să ascult poveşti despre timpi de expunere şi diafragme. Habar nu aveam ce îmi tot spune acolo, dar aveam să rămân pe veci îndrăgostită de clic-ul ăla mecanic, hotărât.

La paişpe ani am dat toţi banii primiţi cadou pe un aparat bengos, micuţ şi cochet, cu blitz încorporat. Şi mi-am cheltuit apoi toţi banii de buzunar pe filme şi poze. Am umplut albume întregi şi am făcut pe fotograful până mi-am dat seama că eu nu prea apar nicăieri şi că nu mai înghit zâmbetele forţate.

Apoi s-a făcut întuneric, ani buni, până când un sentiment oarecum răzbunător m-a împins spre uşa unui magazin cu rate. Mi l-am luat pe Fuji FinePix înnebunită după zoom-ul lui şi convinsă că treburile alea mici, de buzunar, nu-s de mine. Recunosc, l-am buşit de un gard în mai puţin de o lună, şi l-am folosit apoi încă patru ani învăţându-i toate chichiţele şi erorile. L-am cărat zi de zi în geantă, l-am urcat pe munte, l-am dus la malul mării, l-am plimbat cu caiacul, am pândit răsărituri, am alergat după apusuri şi l-am adorat ori de câte ori a ştiut să focalizeze aşa cum mi-aş fi dorit.

Acum o săptămână am primit cadou, surpriză, un Nikon frumos şi deştept cum nici nu îndrăzneam să visez. M-au încercat, pe rând, bucuria şi teama. Că am în fine cu ce dar că poate... nu am cu ce. Că am o sculă mişto dar că nu voi şti să o folosesc. În fine, îmi rezerv deocamdată bucuria. Aia enormă. Că visul meu se bifează: împlinit! 

Juma' de astenie

Ca şi când 50% din mine ar muta dealuri din loc şi celălalti fifti s-ar ascunde într-o scorbură întunecată. Îmi spânzur speranţele de orice rază de soare că poate, poate şi-ar face la rândul lor curaj să înflorească la fel ca cireşii tineri de lângă drum. Îmi umplu nările cu mireasmă de muguri şi mă îmbăt cu gândul că mi-e atât de bine pe cât mă mint că îmi este. Mă mir cum am reuşit să-i conving pe oameni să nu-şi facă niciodată griji în privinţa mea şi decid în unanimitate cu mine că măcar atâta bucurie le pot face. Să nu mă plâng. Primăvara pe care prefer mereu să dau vina pentru răzvrătirea mea şade ispăşită în colţ de fereastră. Numai ea ştie că se nimereşte odată cu vremea la care unii dintre noi nu mai au răbdare, încredere sau tărie. Sau niciuna. Număr până la douăzecişişapte, de două ori, şi îmi şoptesc aproape de ureche că o să fie mai bine. Cu fiecare zi în plus, cu fiecare calorie în minus, cu fiecare om alături. 

Cu sufletul cât un Puric

N-ai să ştii niciodată ce legătură au un ied şi un telefon, Decebal şi Ţuţea, ţiganii, teatrul, poliţistul, ploaia, o sticlă de tărie, Sfântul Ghelasie şi James Bond, „Ceata lui Piţigoi”, lanţul de la bicicletă, comunismul şi cornuleţele. Ori n-ai să ştii CINE!

L-am cunoscut acum trei ani - când Angela mi-a dăruit „Omul frumos” şi „Cine suntem” - şi am rămas plăcut suprinsă de dragostea faţă de poporul român pe care o emană oriunde s-ar afla. L-am ascultat de câteva ori pe youtube, l-am urmărit la televizor şi l-am mai citit ocazional, fascinată de cuvintele simple cu care reuşeşte să trezească iubirea şi credinţa.

Dan Puric a lansat astăzi „Fii demn!” la Galaţi. Nu ca pe o carte, ci ca pe un îndemn adresat întregii suflări. Mi-am dat seama în ultima clipă că nu am cum să lipsesc, sau, mai bine spus, că nu mă pot lipsi de această prezenţă a lui. L-am ascultat pledând în favoarea unui popor român puternic, aici şi acum. L-am ascultat stârnind aplauze, râsete şi tăceri îndelungi. Am văzut de jur împrejur artişti, doctori, preoţi, studenţi şi profesori care nu au mai încăput în sală, care au rămas vreme de două ore în picioare şi l-au apaludat în faţa unui ecran pe omul Dan Puric - frumos şi demn.

Prima ştevie la dreapta

*

„E lobodă, nu ştevie”, m-a corectat astăzi a nu ştiu câta vânzătoare. Am râs şi am plecat hotărâtă să revin la formula în care le cumpăram neapărat pe ambele, ca să nu mai trebuiască să deosebesc iarba roşie de cea verde. La nenea cu flori am arătat cu degetul: „cinci din astea vreau”. Pentru că aceeaşi problemă o am, de când mă ştiu, cu narcisele şi zambilele. Nu ştiu care şi cum! Aşa că dacă nu au etichetă le iau acasă şi le alint pe rând, ba Narcisă, ba Zambilă, ca să nu fie cu supărare.

În acelaşi con de umbră din creierul meu e chestia că nu-mi dau seama niciodată mai devreme de zece secunde care e stânga şi care e dreapta. Le încurc având convingerea egală că am spus bine şi că le-am greşit. Şi tot pe acolo zac neindentificate datele de naştere ale unor oameni foarte apropiaţi, care pur şi simplu nu vor să-mi rămână întipărite. Noroc că le-am reţinut zodiile!

La vârsta ta nu ai voie să uiţi! Îmi striga tata pe când aveam obiceiul să pun notele mici pe seama unor erori localizate în cutia craniană. Bine-nţeles... prefăcute. Vorba lui îmi răsună în minte mereu de când am realizat că nu există vârsta la care să ai voie să uiţi. Doar că uneori se întâmplă să nu îţi mai aminteşti tocmai asta!

Ştevie, lobodă, zambile, narcise, dreapta, stânga, 22 martie şi 15 noiembrie sunt împăcată că nici nu le-am ştiut vreodată. Deci repetitio nu est întotdeauna mater studiorum!

* astea sunt viorele, ştiu

Cu dragostea-n sacoşă

Mi-s dragi bărbaţii care ascund florile pe unde le dictează imaginaţia, numai să nu se afişeze cu ele în public. Îi bănuiesc de un romantism aparte, mai tainic şi mai dulce. Ori de o comoditate soră cu a mea, pe care nu o pot condamna.

Astăzi, în drum spre casă, un ins care mergea cu doi paşi înaintea mea avea un buchet de flori în sacoşa de plastic. Ambalajul lucios îşi arăta marginea exact cât să ţeasă în mintea mea o întreagă naraţiune. Pesemne că omul se întorcea de la serviciu iar acasă îl aştepta nevasta convinsă că el va lucra peste program şi că îşi va cere iarăşi scuze că nu a mai găsit flori. Şi povestea a continuat preţ de câţiva zeci de paşi, cât să uit de foame până să ajung şi eu acasă.

Revin. Mi-s dragi bărbaţii care poartă rucsac şi cumpără cadouri şi flori şi le poartă în spinare cu aerul că au acolo închisă iubirea şi o pot scoate la iveală doar când se simt ei în siguranţă. Şi-mi sunt dragi cei care aleg mărţişoare mici, numai bune de pitit în buzunare, numai bune de oferit cu un gest de hocus-pocus.

Şi îmi sunt dragi cei care iau câte un trandafir şi-l ascund în interiorul hainei, pe stânga. Zgâriaţi, cu hainele ciuruite, dar cu amorul propriu intact.

Alegeri

De la o vreme începi să alegi. Tot mai senin şi mai simplu, cu aerul că exersezi de când lumea. Te miri fugitiv că te-ai străduit o bună bucată de timp să fii pe toate gusturile, nuanţele şi lungimile de undă care ţi-au întretăiat calea. Te miri, mai ales, că în sinea ta chiar ai fi reuşit. Dar pentru ce?

De la o vreme realizezi că între alb şi negru e un curcubeu întreg pe care să îl asortezi cu toate stările de spirit. Şi ai curajul, în sfârşit, să spui cu voce tare că nu îţi place plăcinta de bostan. Că nu ai simpatizat-o nicicând! Şi reuşeşti, până la urmă, să închizi cartea preferată a prietenei tale, admiţând că n-o iubeşti mai mult dacă te sforţezi să citeşti. Şi îi separi pe cei care merită să primească o porţie din sufletul tău, împăcându-te cu gândul că e păcat să le oferi prea puţin celorlalţi.

De la o vreme îndrăzneşti să-i spui celui de lângă tine să shimbe melodia, că te zgârie în ureche. Şi îi mărturiseşti colegei de birou ce nu suferi la ea. Şi nu mai răspunzi la toate semeseurile care îţi vin cu ocazia diverselor sărbători. Şi refuzi să cumperi berea şi ciocolata la superofertă pe motiv de alte preferinţe neîndoielnice. Şi recunoşti sus şi tare că te pui la curent cu „ştirile” mai rar decât mănânci carne, că o duci la fel - şi chiar mai bine - în lipsa lor.

De la o vreme înţelegi libertatea de parcă i-ai fi probat toate măsurile. Şi-ai fi aflat-o pe cea care ţi se potriveşte precum o şosetă croşetată de bunica.

Primurdară

Recunosc. Mie îmi place primăvara abia de pe la începutul lui aprilie. Până atunci o fredonez la unison cu Holograf-ii, o admir nostalgică în poze cu ghiocei, o omagiez prin mărţişoare, dar o detest imediat ce ies din casă.

Adică mi se pare firesc să se ducă zăpezile şi să lase în urmă noroaie, bălţi şi frunze uscate. E o etapă cenuşie peste care nu putem sări. Dar mă dezgustă profund realitatea pe care o dezveleşte omătul când se topeşte. Un oraş mizerabil locuit de oameni mizerabili.

Nu există băltoacă fără ambalaje botezate în ea, nu vezi trotuar fără gunoaie de tot felul, nu e stradă pe care să nu trosnească plastice sub roţile maşinilor, nu găseşti petec de pământ fără rahat de câine. În pomii abia dezgheţaţi flutură pungi de toate culorile iar mizerii purtate de vânt se adăpostesc pe lângă blocuri şi garduri.

Peisajul e cât se poate de trist şi în zilele scăldate de soare. Ambalajele lucesc pe marginea trotuarelor mai ceva ca în rafturile supermarketurilor. Gunoaiele din parcuri îţi împestriţează orice tentativă de a suprinde în poze venirea primăverii. Firicele timide de iarbă verzuie îşi strecoară capetele de sub cartoane decolorate şi ude.

În dezgustul meu faţă de murdar m-aş grăbi să dau vina pe Ecosal. Care, am observat bine, a ridicat gunoiul foarte rar cât a fost iarna de lungă. Şi a omis mereu să îl adune şi pe cel împrăştiat pe lângă recipientele de colectare. Însă mai presus de incompetenţa celor care ar trebui să gestioneze gunoiul stă nesimţirea celor care îl produc. O mărturisesc sacii cu resturi menajere lepădaţi pe lângă stâlpi şi maşini. Şi sticlele de bere aruncate în grădinile blocurilor.

Mai ieri m-a îngrozit un tembel care, cu punga de gunoi într-o mână, şi-a desfăcut pachetul de ţigări smulgându-i învelişul cu dinţii. Pe care, desigur, l-a azvârlit în bătaia vântului. 

Trei luni. Coafura rezistă

„Şi... cum te simţi?” Iar gâtul mi se scufundă uşor între umeri. Căci nu am vreodată răspunsul pregătit. Cum să mă simt... De parcă n-aş fi mâncat de trei luni carne. De parcă plănuiesc de mult asta şi am reuşit în final. De parcă stomacului meu, frigiderului şi listei de cumpărături le-ar merge încă foarte bine.

În scurta experienţă de ovo-lacto-vegetariană m-a preocupat destul de rar ce aş avea sau nu de înghiţit. Mai mult m-am agitat să le explic altora că regimul meu exclude salatele cu piept de pui, cornuleţe cu untură, ciorbele cu zeamă de carne, până şi brânza topită cu aromă de şuncă. Cum să mai îndrăznesc să pronunţ că dieta nu are nimic în comun cu lepădatul kilogramelor?

Aaa, dacă mi-e poftă, vrei să zici. Da, salivez uneori la amintirea unei slăninuţe în saramură. Şi-mi fuge nasul după mirosuri de mici rostogoliţi pe jar. Dar numai când îmi amintesc câte indigestii mi-au provocat cei din urmă şi parcă mă simt dispusă să renunţ la ei pe viaţă. Sau vrei să ştii dacă ciupesc pe ascuns din salamurile care ne vizitează ocazional frigiderul? Îmi pare rău să dezamăgesc dar încăpăţânarea mea dă roadă bune măcar în domeniul culinar.

Mă simt fabulos, pe scurt. Căci ori de câte ori îmi impun o limită la diverse îmbucături  constat prin zeci de exemple cât de întrobiţi le suntem. Unii pur şi simplu ar renunţa mai curând la fumat decât la carne!