Absent

Sunt anotimpuri, vârste şi împrejurări în care simţi să te înconjori de oameni. Să-i copleşeşti cu telefoane, să le oferi drept ofrandă toată atenţia ta, să îi iubeşti într-un aparte fel, să tânjeşti să îi ai prin preajmă. Şi sunt altele când te retragi la tine în suflet. Fără vreo pretinsă fericire sau tristeţe, fără ambiţii sau aşteptări. Cu telefonul pe silenţios şi invizibil pe messenger, ezitând să te mai foieşti pe străzi arhiumblate. Ca nu cumva să îţi iasă în cale vreunul care să nu înţeleagă. Să îţi facă ţăndări bateriile abia puse la încărcat.

Ironia face că totul e anapoda, exact pe dos. Că atragi ca un magnet privirile atunci când ai vrea să fii invizibil. Şi viceversa. Că dai peste oameni cu care nu te-ai văzut de ani buni şi vor să ştie un rezumat al existenţei tale. Că sunt curioşi să afle dacă te-ai măritat, dacă ai copii sau unde (nu) mai lucrezi. Nu-i interesează nici ce munţi ai urcat, nici la ce concerte ai fost şi nici câte mii de poze ai făcut. Că vor să te coopteze în partide no name, că încearcă să te facă părtaşi la activităţile din timpul lor liber ori că demarează o bârfă mică vizavi de cunoscuţii pe care-i aveţi în comun.

Revin. Sunt vremuri când oamenii simt, dincolo de tehnologie. Şi înţeleg. Mai presus de cuvinte. Că ai nevoie de un răgaz ca să îţi pui cap la cap speranţe, planuri şi încercări. Să te canalizezi pe propria-ţi persoană, fără să realizezi altceva mai măreţ decât să te regăseşti.   

Casa Asigurărilor de Penibil

Azi. Două ore la coadă. Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate. M-am dus pregătită, înarmată cu apă rece şi evantai, căci îmi luasem deja adio de la câteva zeci de minute din viaţa mea. Am avut de ales între trei cozi care corespundeau fiecare unui ghişeu. Greşeală. Am ales-o pe cea din mijloc, care se mişcă totdeauna cel mai greu.

Eu, răbdătoare ca într-o zi de concediu în care must-have-ul consta în a lămuri nişte hârţoage. Ei... România în esenţă pură! Nu cred că poţi ajunge să-ţi cunoşti mai bine conaţionalii decât acolo, în mijlocul indivizilor care se luptă fiecare pentru hârtia lui ştampilată de CJAS.

Oameni cu vizibile ghipsuri, cârje şi plasturi aşezaţi în aceeaşi oală cu restul. Trei ghişee deschise din cinci. Fetişoare abia trecute de 18 ani cu burta la gură. Băbuţe de la ţară care străbat zeci de kilometri pentru o adeverinţă. Cetăţeni străini care vor să-şi facă o asigurare la noi în ţară şi nu reuşesc să afle cum. Pensionare care propovăduiesc Jos Băsescu în mijlocul unor oameni care şi-ar vinde sufletul pentru o porţie de aer curat. Nespălaţi care nu şi-au cumpărat în viaţa lor un deodorant dar au pretenţia să aibă asigurare de sănătate. Ţaţe ahtiate după senzaţional care fugăresc pe oricare „se bagă în faţă”. Intelectuali care ţin să animeze mulţimea dar nu au habar să îşi aducă măcar o copie după buletin. Liste cu „acte necesare” pe care nu le citeşte nimeni. Piţipoance care vin cu pretena ca să facă o bârfă mică, mică, cât coada de mică. Telefoane care n-au auzit de modul silenţios atunci când se află într-o instituţie fie ea şi atât de ingrată precum cea mai sus amintită. Indivizi care comentează de zor când pleacă funcţionarul de la ghişeu, de parcă ei prestează opt ore din opt şi nu-i taie niciodată nevoile în timpul programului.

După două ore risipite „ca să fac o întrebare” am simţit o jenă profundă. Nu faţă de Românie ci faţă de oamenii care trăiesc în ea. Cu asemenea specimene nici că am fi avut unde altundeva să ajungem!

Hotărâtă să nu mai judec oamenii. Şi, totuşi, nehotărâtă uneori. 

Pentru că unii îşi cer parcă porţia şi te imploră cu toată fiinţa lor 
să-i iei la puricat, să-i condamni, 
să-i invidiezi, să le plângi de milă, să-i compătimeşti. 

Să-i... ce vrei tu, numai să-i!

Flashback

Tata îşi făcea camera obscură în baie, în bucătărie sau chiar în vreun dormitor. Developa filme, le trecea prin substanţe răsturnate din sticle misterioase, foşnea hârtii şi atârna fotografii ude peste tot. Eram prea mică ca să înţeleg procesul, dar ştiu că m-a fascinat mereu. Şi că l-a explicat de atâtea ori încât, dacă l-ar fi pus pe versuri - ca o poezie de la grădiniţă - mi l-aş fi amintit şi azi undeva între Gândăcelul şi Căţeluşul şchiop.

Mai târziu a apărut Zenit-ul şi viaţa mea a căpătat alt sens. Abia aşteptam vacanţele la munte ca să îmi pot atârna de gât noul aparatul foto şi să ascult poveşti despre timpi de expunere şi diafragme. Habar nu aveam ce îmi tot spune acolo, dar aveam să rămân pe veci îndrăgostită de clic-ul ăla mecanic, hotărât.

La paişpe ani am dat toţi banii primiţi cadou pe un aparat bengos, micuţ şi cochet, cu blitz încorporat. Şi mi-am cheltuit apoi toţi banii de buzunar pe filme şi poze. Am umplut albume întregi şi am făcut pe fotograful până mi-am dat seama că eu nu prea apar nicăieri şi că nu mai înghit zâmbetele forţate.

Apoi s-a făcut întuneric, ani buni, până când un sentiment oarecum răzbunător m-a împins spre uşa unui magazin cu rate. Mi l-am luat pe Fuji FinePix înnebunită după zoom-ul lui şi convinsă că treburile alea mici, de buzunar, nu-s de mine. Recunosc, l-am buşit de un gard în mai puţin de o lună, şi l-am folosit apoi încă patru ani învăţându-i toate chichiţele şi erorile. L-am cărat zi de zi în geantă, l-am urcat pe munte, l-am dus la malul mării, l-am plimbat cu caiacul, am pândit răsărituri, am alergat după apusuri şi l-am adorat ori de câte ori a ştiut să focalizeze aşa cum mi-aş fi dorit.

Acum o săptămână am primit cadou, surpriză, un Nikon frumos şi deştept cum nici nu îndrăzneam să visez. M-au încercat, pe rând, bucuria şi teama. Că am în fine cu ce dar că poate... nu am cu ce. Că am o sculă mişto dar că nu voi şti să o folosesc. În fine, îmi rezerv deocamdată bucuria. Aia enormă. Că visul meu se bifează: împlinit! 

Juma' de astenie

Ca şi când 50% din mine ar muta dealuri din loc şi celălalti fifti s-ar ascunde într-o scorbură întunecată. Îmi spânzur speranţele de orice rază de soare că poate, poate şi-ar face la rândul lor curaj să înflorească la fel ca cireşii tineri de lângă drum. Îmi umplu nările cu mireasmă de muguri şi mă îmbăt cu gândul că mi-e atât de bine pe cât mă mint că îmi este. Mă mir cum am reuşit să-i conving pe oameni să nu-şi facă niciodată griji în privinţa mea şi decid în unanimitate cu mine că măcar atâta bucurie le pot face. Să nu mă plâng. Primăvara pe care prefer mereu să dau vina pentru răzvrătirea mea şade ispăşită în colţ de fereastră. Numai ea ştie că se nimereşte odată cu vremea la care unii dintre noi nu mai au răbdare, încredere sau tărie. Sau niciuna. Număr până la douăzecişişapte, de două ori, şi îmi şoptesc aproape de ureche că o să fie mai bine. Cu fiecare zi în plus, cu fiecare calorie în minus, cu fiecare om alături. 

Cu sufletul cât un Puric

N-ai să ştii niciodată ce legătură au un ied şi un telefon, Decebal şi Ţuţea, ţiganii, teatrul, poliţistul, ploaia, o sticlă de tărie, Sfântul Ghelasie şi James Bond, „Ceata lui Piţigoi”, lanţul de la bicicletă, comunismul şi cornuleţele. Ori n-ai să ştii CINE!

L-am cunoscut acum trei ani - când Angela mi-a dăruit „Omul frumos” şi „Cine suntem” - şi am rămas plăcut suprinsă de dragostea faţă de poporul român pe care o emană oriunde s-ar afla. L-am ascultat de câteva ori pe youtube, l-am urmărit la televizor şi l-am mai citit ocazional, fascinată de cuvintele simple cu care reuşeşte să trezească iubirea şi credinţa.

Dan Puric a lansat astăzi „Fii demn!” la Galaţi. Nu ca pe o carte, ci ca pe un îndemn adresat întregii suflări. Mi-am dat seama în ultima clipă că nu am cum să lipsesc, sau, mai bine spus, că nu mă pot lipsi de această prezenţă a lui. L-am ascultat pledând în favoarea unui popor român puternic, aici şi acum. L-am ascultat stârnind aplauze, râsete şi tăceri îndelungi. Am văzut de jur împrejur artişti, doctori, preoţi, studenţi şi profesori care nu au mai încăput în sală, care au rămas vreme de două ore în picioare şi l-au apaludat în faţa unui ecran pe omul Dan Puric - frumos şi demn.

Prima ştevie la dreapta

*

„E lobodă, nu ştevie”, m-a corectat astăzi a nu ştiu câta vânzătoare. Am râs şi am plecat hotărâtă să revin la formula în care le cumpăram neapărat pe ambele, ca să nu mai trebuiască să deosebesc iarba roşie de cea verde. La nenea cu flori am arătat cu degetul: „cinci din astea vreau”. Pentru că aceeaşi problemă o am, de când mă ştiu, cu narcisele şi zambilele. Nu ştiu care şi cum! Aşa că dacă nu au etichetă le iau acasă şi le alint pe rând, ba Narcisă, ba Zambilă, ca să nu fie cu supărare.

În acelaşi con de umbră din creierul meu e chestia că nu-mi dau seama niciodată mai devreme de zece secunde care e stânga şi care e dreapta. Le încurc având convingerea egală că am spus bine şi că le-am greşit. Şi tot pe acolo zac neindentificate datele de naştere ale unor oameni foarte apropiaţi, care pur şi simplu nu vor să-mi rămână întipărite. Noroc că le-am reţinut zodiile!

La vârsta ta nu ai voie să uiţi! Îmi striga tata pe când aveam obiceiul să pun notele mici pe seama unor erori localizate în cutia craniană. Bine-nţeles... prefăcute. Vorba lui îmi răsună în minte mereu de când am realizat că nu există vârsta la care să ai voie să uiţi. Doar că uneori se întâmplă să nu îţi mai aminteşti tocmai asta!

Ştevie, lobodă, zambile, narcise, dreapta, stânga, 22 martie şi 15 noiembrie sunt împăcată că nici nu le-am ştiut vreodată. Deci repetitio nu est întotdeauna mater studiorum!

* astea sunt viorele, ştiu

Cu dragostea-n sacoşă

Mi-s dragi bărbaţii care ascund florile pe unde le dictează imaginaţia, numai să nu se afişeze cu ele în public. Îi bănuiesc de un romantism aparte, mai tainic şi mai dulce. Ori de o comoditate soră cu a mea, pe care nu o pot condamna.

Astăzi, în drum spre casă, un ins care mergea cu doi paşi înaintea mea avea un buchet de flori în sacoşa de plastic. Ambalajul lucios îşi arăta marginea exact cât să ţeasă în mintea mea o întreagă naraţiune. Pesemne că omul se întorcea de la serviciu iar acasă îl aştepta nevasta convinsă că el va lucra peste program şi că îşi va cere iarăşi scuze că nu a mai găsit flori. Şi povestea a continuat preţ de câţiva zeci de paşi, cât să uit de foame până să ajung şi eu acasă.

Revin. Mi-s dragi bărbaţii care poartă rucsac şi cumpără cadouri şi flori şi le poartă în spinare cu aerul că au acolo închisă iubirea şi o pot scoate la iveală doar când se simt ei în siguranţă. Şi-mi sunt dragi cei care aleg mărţişoare mici, numai bune de pitit în buzunare, numai bune de oferit cu un gest de hocus-pocus.

Şi îmi sunt dragi cei care iau câte un trandafir şi-l ascund în interiorul hainei, pe stânga. Zgâriaţi, cu hainele ciuruite, dar cu amorul propriu intact.

Alegeri

De la o vreme începi să alegi. Tot mai senin şi mai simplu, cu aerul că exersezi de când lumea. Te miri fugitiv că te-ai străduit o bună bucată de timp să fii pe toate gusturile, nuanţele şi lungimile de undă care ţi-au întretăiat calea. Te miri, mai ales, că în sinea ta chiar ai fi reuşit. Dar pentru ce?

De la o vreme realizezi că între alb şi negru e un curcubeu întreg pe care să îl asortezi cu toate stările de spirit. Şi ai curajul, în sfârşit, să spui cu voce tare că nu îţi place plăcinta de bostan. Că nu ai simpatizat-o nicicând! Şi reuşeşti, până la urmă, să închizi cartea preferată a prietenei tale, admiţând că n-o iubeşti mai mult dacă te sforţezi să citeşti. Şi îi separi pe cei care merită să primească o porţie din sufletul tău, împăcându-te cu gândul că e păcat să le oferi prea puţin celorlalţi.

De la o vreme îndrăzneşti să-i spui celui de lângă tine să shimbe melodia, că te zgârie în ureche. Şi îi mărturiseşti colegei de birou ce nu suferi la ea. Şi nu mai răspunzi la toate semeseurile care îţi vin cu ocazia diverselor sărbători. Şi refuzi să cumperi berea şi ciocolata la superofertă pe motiv de alte preferinţe neîndoielnice. Şi recunoşti sus şi tare că te pui la curent cu „ştirile” mai rar decât mănânci carne, că o duci la fel - şi chiar mai bine - în lipsa lor.

De la o vreme înţelegi libertatea de parcă i-ai fi probat toate măsurile. Şi-ai fi aflat-o pe cea care ţi se potriveşte precum o şosetă croşetată de bunica.

Primurdară

Recunosc. Mie îmi place primăvara abia de pe la începutul lui aprilie. Până atunci o fredonez la unison cu Holograf-ii, o admir nostalgică în poze cu ghiocei, o omagiez prin mărţişoare, dar o detest imediat ce ies din casă.

Adică mi se pare firesc să se ducă zăpezile şi să lase în urmă noroaie, bălţi şi frunze uscate. E o etapă cenuşie peste care nu putem sări. Dar mă dezgustă profund realitatea pe care o dezveleşte omătul când se topeşte. Un oraş mizerabil locuit de oameni mizerabili.

Nu există băltoacă fără ambalaje botezate în ea, nu vezi trotuar fără gunoaie de tot felul, nu e stradă pe care să nu trosnească plastice sub roţile maşinilor, nu găseşti petec de pământ fără rahat de câine. În pomii abia dezgheţaţi flutură pungi de toate culorile iar mizerii purtate de vânt se adăpostesc pe lângă blocuri şi garduri.

Peisajul e cât se poate de trist şi în zilele scăldate de soare. Ambalajele lucesc pe marginea trotuarelor mai ceva ca în rafturile supermarketurilor. Gunoaiele din parcuri îţi împestriţează orice tentativă de a suprinde în poze venirea primăverii. Firicele timide de iarbă verzuie îşi strecoară capetele de sub cartoane decolorate şi ude.

În dezgustul meu faţă de murdar m-aş grăbi să dau vina pe Ecosal. Care, am observat bine, a ridicat gunoiul foarte rar cât a fost iarna de lungă. Şi a omis mereu să îl adune şi pe cel împrăştiat pe lângă recipientele de colectare. Însă mai presus de incompetenţa celor care ar trebui să gestioneze gunoiul stă nesimţirea celor care îl produc. O mărturisesc sacii cu resturi menajere lepădaţi pe lângă stâlpi şi maşini. Şi sticlele de bere aruncate în grădinile blocurilor.

Mai ieri m-a îngrozit un tembel care, cu punga de gunoi într-o mână, şi-a desfăcut pachetul de ţigări smulgându-i învelişul cu dinţii. Pe care, desigur, l-a azvârlit în bătaia vântului. 

Trei luni. Coafura rezistă

„Şi... cum te simţi?” Iar gâtul mi se scufundă uşor între umeri. Căci nu am vreodată răspunsul pregătit. Cum să mă simt... De parcă n-aş fi mâncat de trei luni carne. De parcă plănuiesc de mult asta şi am reuşit în final. De parcă stomacului meu, frigiderului şi listei de cumpărături le-ar merge încă foarte bine.

În scurta experienţă de ovo-lacto-vegetariană m-a preocupat destul de rar ce aş avea sau nu de înghiţit. Mai mult m-am agitat să le explic altora că regimul meu exclude salatele cu piept de pui, cornuleţe cu untură, ciorbele cu zeamă de carne, până şi brânza topită cu aromă de şuncă. Cum să mai îndrăznesc să pronunţ că dieta nu are nimic în comun cu lepădatul kilogramelor?

Aaa, dacă mi-e poftă, vrei să zici. Da, salivez uneori la amintirea unei slăninuţe în saramură. Şi-mi fuge nasul după mirosuri de mici rostogoliţi pe jar. Dar numai când îmi amintesc câte indigestii mi-au provocat cei din urmă şi parcă mă simt dispusă să renunţ la ei pe viaţă. Sau vrei să ştii dacă ciupesc pe ascuns din salamurile care ne vizitează ocazional frigiderul? Îmi pare rău să dezamăgesc dar încăpăţânarea mea dă roadă bune măcar în domeniul culinar.

Mă simt fabulos, pe scurt. Căci ori de câte ori îmi impun o limită la diverse îmbucături  constat prin zeci de exemple cât de întrobiţi le suntem. Unii pur şi simplu ar renunţa mai curând la fumat decât la carne!

Winter photoshopping

Timpul e când ai chef să fii tu

Se rostogoleşte în mine un bulgăre de „dacă aş avea timp”. Şi creşte şi tot creşte invers proporţional cu cantitatea de minute în care chiar realizez ceva de pe lista mea de dorinţe.

Eu, dacă aş avea timp, nici nu m-aş atinge de calculator. (Prin timp a se înţelege: ore berechet, voie bună, entuziasm, bani în buzunar şi muzică bună.) Deci, dacă l-aş avea, m-aş afunda o săptămână întreagă în studiul unui goblen colorat într-un apus cum nu s-a văzut de când lumea. Şi când m-aş sătura de împuns pânza aş cocheta un pic cu fâşiile de hârtie în chip de quillling. Aş scoate din pungă încă un fular uitat de vreme şi de geruri, împletindu-l iute în semn de părere de rău că l-am abandonat. Şi aş încerca să imit una dintre brăţările cu care Lizu mi-a umplut caseta de podoabe.

Pe lista mea de lucruri pe care nicio pasiune nu le-ar putea cuprinde zac înşiruite o bluză în pătrăţele pe care am văzut-o purtată doar în vis, o geantă din reiat negru care în mintea mea, şi numai acolo, rămâne perfect croită, şi-o pereche de şosetuţe de bebe care s-au strămutat - teoretic - pe la toate mămicile care au trecut prin viaţa mea. Deci am un vis suprem înţesat de ace, aţe, andrele şi ţesături. Asortat pe alocuri cu un aparat de fotografiat şi glazurat cu orice altă îndeletinicire care se rezumă la braţe vânjoase şi imaginaţie cât de cât debordantă.

Cândva, ştiu sigur, voi avea curajul să-mi trăiesc viaţa pe care mi-o doresc. Până atunci  aştern planuri pe hârtie şi cumpăr totul de-a gata

Încă un velăntain şi mă duc

Nu ştiu ce fel de îndrăgosteală folosesc alţii, dar a mea nu-şi iese din matcă niciodată. Nici de Velăntains, nici de Dragobete, nici de Mărţişor, nici de Crăciun, nici în alte zile colorate în roşu pronunţat. Până mai ieri aş fi ieşit în stradă să protestez împotriva aşa-zisei zile a îndrăgostiţilor. Dar m-am lăsat convinsă până la urmă că o doză-şoc de manifestări drăgăstoase face bine şi indivizilor de rând, şi economiei mondiale, şi florăreselor care îngheaţă zi de zi în Ţiglina.

Am admis: bine, e drept că o zi proclamată a dragostei nu strică. Să îşi poată declara oamenii iubirea sub pretextul că e ziua cea mai potrivită. Ascunzându-şi tremuratul mâinilor în sparele unei flori degerate, bătând din pleoape des ca să-şi ascundă lacrimile stârnite de fumul lumânării... cică.

Dar ce-i cu hemoragia asta generală care înroşeşte magazine de haine, supermarketuri şi restaurante? De ce aş vrea ca dragostea să îmi fie sinonimă cu o pereche nouă de blugi? De ce să stecor cadoul mult-îndrăgostit între odorizantul de wc şi punga de mălai? De ce să îmi petrec cina romantică într-un loc unde ştiu sigur că va fi arhiplin şi că voi pleca acasă cu nervi mai mari decât toată iubirea din lume? 

Piţipoancă cu ţurţuri

Astăzi, în staţie, tanti fulga de nea m-a făcut să mă trezesc (iar) comentând de una singură pe stradă. Ea, frumuseţe rară, de sezon, purta pe cap o căciulă albă, blănoasă, pufoasă, imaculată, trendy şi... cam atât. Mă refer că asta era toată vestimentaţia ei friguroasă. În rest, o cârpă - pe care unii ar denumi-o geacă - care abia reuşea să-i acopere talia, blugi şi cizmele neapărat peste. Iar eu, Gerila din poveste, mai că m-aş fi dus la ea s-o întreb: fată, tu n-ai ovare? Tu n-ai circulaţie periferică chinuită? N-ai alergie la frig? Ţie nu-ţi îngheaţă curu’ (mă scuzaţi, sinceritate maximă) cât stai în drum şi aştepţi maxi?

Şi uite aşa mă mir eu iarnă de iarnă când îmi iese în cale cât un exemplar de piţipoancă despuiată. Pentru că nu înţeleg în ruptul capului ce sistem de apărare secret împotriva gerului are. Pentru că nu văd niciun tip care să-şi scoată nasul din guler şi să întoarcă capul ascuns în glugă după ele. Pentru că ştiu că o haină de iarnă costă mai puţin decât o vizită la ginecolog şi tratamentul prescris apoi. Pentru că pur şi simplu nu pot crede că nu-i este frig. 

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă virtuală veşnică

Nu pot să explic ce sentiment mi-a străpuns întreaga fiinţă când am primit pe messenger un mesaj de genul „vă veghez şi voi fi mereu alături de voi”. Venit din partea unui om care murise. Cu nodul de rigoare în gât am ezitat câteva clipe şi apoi am făcut-o. Am şters id-ul. Şi i-am dat ignore. M-a mustrat conştiinţa o vreme la gândul că cineva din familia persoanei dispărute a simţit să o comemoreze în felul ăsta, dar am ajuns într-un final la concluzia că asemenea gesturi nu vor avea vreodată ecou în sufletul meu.

Sunt o insensibilă ieşită din comun, ştiu. Chiar astăzi am şters un alt prieten de pe facebook. Pentru că nu mai este în viaţă şi pentru că altcineva găseşte de cuviinţă să îi folosească numele. Pentru că în mintea mea nu se face conexiunea asta. Viaţa virtuală veşnică (da) - întreţinută artificial de moştenitorii parolelor (nu). Pentru că păstrez obiecte, poze, e-mailuri, sms-uri şi ce mai cred eu de cuviinţă că trebuie să îmi amintească de omul care şi-a intersectat cândva existenţa cu a mea. Dar nu pot să accept că cineva îi foloseşte identitatea nestingherit.

În testamentul pe care îl voi lăsa într-o zi pe desktop voi începe cu o mare dorinţă. (Nu vă agitaţi, nu mor încă, sunt doar realistă!) Vreau ca activitatea mea virtuală să se încheie o dată cu mine de parcă aş fi singura care ştie parolele. În rest... mă mai gândesc cui las moştenire colecţia de ambalaje de bomboane, brăţările din noduri şi aparatul de fotografiat. 

Aragaz cu patru ochi

Sunt chioară. Calculatorul mi-a schilodit capacitatea de a distinge detalii. Deci umblu pe străzi pe cât de concentrată pot ca nu cumva să trec pe lângă vreun cunoscut fără să îl observ. Să mă creadă neam prost şi să ducă vorba mai departe.

Întrebare logică: de ce nu porţi ochelari? Dar îi port! Zilnic, mereu, în geantă. Şi întotdeauna când lucrez la calculator la seviciu. Când merg la film - ca să văd ecranul, când joc tenis de masă - ca să nimeresc mingea, când sunt la teatru - ca să disting actorii. Aaaa, de ce nu-i port tot timpul? Pentru că după vreo trei ani încă mă mai doare mai-sus-ul nasului şi pe după ureche, semn că am luat rama total nepotrivită pentru mine. Dar la câţi bani a costat abia dacă s-a amortizat în timpul ăsta. Însă, mai presus de toate, e pe motiv de zodie. Carevasăzică încăpăţânarea. Nu vreau!

Nostalgică de mama focului sunt după vremurile în care citeam de la etajul 6 numere de înmatriculare ale maşinilor din parcare. Şi desluşeam traseele autobuzelor de la o poştă. Şi remarcam oamenii la orice oră din zi şi din noapte. Mi-a rămas doar nostalgia, e drept. Zecile de ore în faţa monitorului au distrus tot restul. Atât numai, la limita între a vedea şi a nu vedea bine.

M-am dus la câteva controale de rutină decretate obligatorii de firmă. Mi s-aspus că nu văd bine şi că trebuie să îmi schimb ochelarii. Şi? Îmi va reveni vederea? Va fi mai bine? Nu! În cel mai bun caz rămâne la fel. Deci trag de timp în dulcele stil exersat, minţindu-mă că într-o zi voi face ceva pentru vederea mea.

Am găsit în urmă cu ceva timp nişte exerciţii extraordinare pentru vedere pe acest site. Între timp văd că a dispărut tot ce era tradus în limba română. Eu le am printate de pe atunci şi le recitesc la interval de câteva luni, jurându-mi cu ploapele întredeschise că voi exersa zilnic. Pe naiba!

Deci zic: vă rog la modul cel mai serios să mă trageţi de mânecă, să întindeţi un braţ lateral, să strigaţi sau să îmi daţi un telefon dacă trec pe lângă voi pe stradă fără să schiţez nimic. Să mă huiduiţi, să ppppssss-ppppssss-iţi, să faceţi gesturi ample din braţe ori picioare sau să îmi aruncaţi cu ceva în frunte. Ochelarii nu aveţi cum să mi-i spargeţi. Că nu-i port!

Modera-m-aş şi n-am cui

Mă împinge astăzi norocul către un blog încă neumblat. Trag o lectură consistentă, îmi fac o oarecare părere şi îndrăznesc să vreau să postez un comentariu. Scriu câteva vorbe, apăs butonul şi primesc instant FUCK YOU! Ei, nici chiar aşa. Îmi apare replica aia cum că al meu comentariu aşteaptă să fie moderat. Replică pe care eu o percep ca pe un: dacă n-ai aflat până astăzi ce e cenzura te învăţ eu! Pe scurt, cum ziceam, fuck you.

Din experienţa mea de internaută pot spune că senzaţia este unică şi de neegalat. Să scrii aici şi acum nişte cuvinte care vor trece prin filtrul lui X-ulescu ca să fie publicate atunci, acolo, dacă vor muşchii lui. Dacă a avut chef să-şi deschidă calculatorul, dacă nu s-a ofuscat şi aşa mai departe. Din experienţa mea, zic, două momente m-au făcut să îmi promit să testez înainte să comentez. Astăzi, pentru a doua oară, părerea mea nu a fost publicată. Am făcut pe deşteapta, recunosc. M-am trezit să semnalez o virgulă între subiect şi predicat. E dreptul meu. Sau cel puţin aşa credeam...

Ştiu argumentele, că unii s-au trezit jigniţi, înjuraţi, împroşcaţi cu noroi. Că se promovează prin intermediul comentariilor linkuri comerciale şi alte site-uri. Că alţii postează obscenităţi, stupidităţi, măgării. Şi, totuşi, dacă blogul tău permite comentarii atunci permite-mi să le postez atunci când îmi arde mie. Ori scrie limpede, în dreptul formularului: comentariul tău va fi publicat numai când şi dacă am eu chef!

Nu poţi ajuta oamenii împotriva voinţei lor!

Mi-o repet silabisind apăsat ori de câte ori pic de fraieră: nu-poţi-a-ju-ta-oa-me-nii-îm-po-tri-va-vo-in-ţei-lor!

Nu ai cum să găseşti în veci combinaţia magică prin care să îi fii altuia substitut de curaj, de entuziasm, de chef. Să îl duci în spinare ca pe un bolovan, să îl ţii treaz când vrea să hiberneze, să îi spui poveşti cu hepi-end în zile în care nici măcar nu ştie în ce anotimp trăieşte.
Am reputaţia unui prieten forţat, cred. Dogoreşte în mine o energie pe care simt uneori să o împart, să o impun. Şi-i forţez pe alţii să trăiască după cum cred eu de cuviinţă că ar trebui să o facă. Fără succes, ca un robinet stricat picurând întruna apa care le-ar fi mai degrabă altora de folos. 

Un nod în gât. Regretul că ai greşit la modul cel mai firesc faţă de un om doar pentru că îţi este prieten. El nici nu ştie, nici n-ar înţelege dacă te-ai scuza şi te-ar ierta cu siguranţă pe loc. Tocmai de aia nici nu-ţi vei cere iertare, pentru că vrei să păstrezi în tine cât mai mult vina, să te asiguri cumva că nu vei mai face.