Eu aşa înţeleg nemurirea

Undeva, cumva... am început să iubesc lucrurile vechi mai mult decât pe cele noi. Le-am adoptat şi le-am îngrijit ca şi cum ar fi fost dintotdeauna lângă mine, le-am vorbit de parcă ar fi fost vii şi le-am prezentat apropiaţilor ca pe nişte vechi prieteni. Menţionz: nu sunt colecţionară! Pentru că am o problemă cu reţinerea anilor şi nu vreau să mă fac de ruşine. Ori poate din cauză că nu am cumpărat nimic ca să îmi completez peisajul arhaic. Am vizitat târguri şi magazine de antichităţi dar m-am întors acasă cu mâna goală, căci n-aş fi putut să iau un lucru fără să îl regret pe altul. Şi am rămas aşa, doar cu cele primite de la oamenii care vor să îşi încredinţeze obiectele vechi unor altora care au destui fluturi cât să îşi ia angajamentul să le şteargă de praf tot restul vieţii lor.

  

Decembrie. Întâi

În urmă cu câţiva ani am făcut un sondaj de Ziua Imnului. Trebuia să opresc oamenii din rutina lor şi să îi întreb dacă au idee de semnificaţia acelei zile. Rezultatul a fost şocant, cel puţin pentru mine. Nu doar pentru că nu ştiau de sărbătoarea despre care - recunosc - nici eu nu aveam habar. Nu pentru că oamenii se bâlbâiau după prima strofă şi plecau grăbiţi în altă direcţie. Am rămas fără întrebări după ce câţiva cetăţeni cu pretenţii patriotice au început să-mi cânte cu patos „Trei culori cunosc pe lume”. Şi m-am cărat cu paşi repezi după ce alţii m-au acuzat că nu mă interesez de pensii sau de câinii comunitari.  

Despre ce înseamnă 1 Decembrie pentru mine nu e mult de scris. Nu sunt patrioată nici cât să rostesc un singur La mulţi ani şi să postez pe facebook o melodie care să inducă dragostea de ţară. Nu mă simt nici mai mândră ca ieri, nici mai revoltată ca mâine faţă de patria în care m-am născut. Nu caut pe google dacă românii sunt proşti sau deştepţi. Mă bucur doar de ziua liberă ca şi cum sărbătoarea asta chiar ar fi dedicată românului de rând.

Oricum, la noi Ziua Naţională a României se pierde în anonimat. Sărbătorile Galaţiului au înghiţit-o de-a dreptul. Bâlciul de pe Faleză vinde de toate pentru toţi. Cojoace, cârnaţi, baloane, şosete, vin fiert, jucării, cărţi, brăţări, acadele, odorizante de cameră, brânzeturi, mănuşi, tablouri, accesorii pentru telefon, tigăi, pietre semipreţioase, lenjerii de pat, căciuli de blană, turtă dulce, oale de lut, porumb fiert, ghete... şi cam tot ce îi mai trebuie patriotului gălăţean. La standul cu drapele nu se înghesuie nimeni.  

Târziu de toamnă

Dacă ţi-aş spune că ador gutuile şi soarele şi păsările şi funzele şi platanii...

Individul copy/paste

Ştiu să recunosc un copy/paste când îl văd. Nu combinaţia de taste. Individul. Omul  copy/paste. Ăla care până şi cafeaua şi-o bea după sorbitura altuia, care are soneria telefonului copiată de la un coleg, care imită vorbele apropiaţilor şi le fură gesturile, care preia orice status i se pare interesant, care comandă mâncarea din farfuria vecinului, care îşi alege pantofii după ai amicilor, care imită orice este scris, rostit sau mimat.

Specimenul circulă liber şi nestingherit ca un cameleon. Îşi poartă paşii fără vreo direcţie anume, ciupind din mers bucăţele din ceilalţi. O tocană în plină expansiune, imposibil de digerat, copy/paste-ul este uneori confuz. Îşi rătăceşte identitatea şi semnează cu numele altcuiva. Ba îşi rătăceşte şi inspiraţia şi o preia pe a altuia. N-a reuşit însă vreodată să priceapă cuvântul „plagiat” sau pe oricare din aria lui semantică. Consideră definiţia din DEX o ofensă publică adusă activităţii lui de promovare a valorilor şi, în consecinţă, protestează în felu-i unic. Ctrl+C/Ctrl+V x ∞

Let’s do it Galaţi!

Când m-am întors din concediu, după o pauză de-o săptămână, credeam că am greşit oraşul! Galaţiul nostru se colorase pe alocuri în tricolorul ecologiştilor, iar minunea se petrecuse tocmai în lipsa mea. Renunţasem să mai sper că vom putea experimenta vreodată colectarea selectivă, că vom învăţa să aruncăm plasticul la plastic şi hârtia separat.

Nu am niciun argument în plus de propovăduit în favoarea spiritului ecologist. S-au spus şi s-au scris toate. Nu am nici măcar îndrăzneala să visez că în viitorul apropiat gunoaiele astea atent selectate vor ajunge unde trebuie. Că vor fi refolosite, că omenirea va avea de câştigat din asta. Primul pas s-a făcut atât de greoi încât mai trebuie un mic răgaz până la al doilea. Eu atâta ştiu, că este vremea să învăţăm să aruncăm gunoiul în cel puţin trei recipiente diferite.

Am povestit cândva despre deşeurile din plastic şi din hârtie care ne-au acaparat debaraua. De care am încercat să scăpăm într-un mod civilizat. Şi uite că uichendul ăsta am reuşit! Cu emoţia unor copii care joacă pentru prima dată la loto, ne-am postat în faţa containerului galben şi am început să introducem în porţii toate plasticele strânse în ultimele luni. Comentând pe alocuri că de ce au făcut găurile aşa de mici, ori că de ce au scris doar pe o singură parte destinaţia celor trei cutii colorate. A doua zi ne-am dus cu hârtiile şi când tocmai începuse să ne placă am realizat că nu mai avem gunoaie selectate.

Dar sa revin la titlu. La freamătul populaţiei din preajma „Let’s do it Romania”. Care face atâta vâlvă an de an încât mă întreb de unde oare mai răsare atâta mizerie pe toate aleile, în toate parcurile, pe lângă toate blocurile. Aştept ca cineva din rândul preaînalţilor ecologişti gălăţeni să-şi cheme adepţii şi să-i înveţe cum să-şi ducă gunoiul în spiritul protejării planetei. Aştept să îi văd atât de veseli în preajma containerelor colorate pe cât de bine-dispuşi sunt când se fac că strâng gunoaie de pe Faleză. Aştept să văd cu ochii mei când o maşină va veni să ridice deşeurile mele selectate, colectate şi livrate.  

Întâlnirea bloggerilor gălăţeni

BloGL, gălăţeni cu blog, bloggeri din Galaţi, Galaţiul de pe blog, blogurile gălăţene… ori cum vreţi să le mai ziceţi. Ideea este că Răzvan Crânganu a propus o (re)întâlnire a bloggerilor gălăţeni pe data de 19 noiembrie. Restul detaliilor cât şi persoanele care şi-au anunţat deja participarea le aflaţi de aici: 

http://www.razvancranganu.ro/blogl-prima-reintalnire/

Dilaila cu pedale

Această postare încurajează consumul de voie bună indiferent de vârstă, anotimp sau înălţime a tocurilor. 

Dedicaţie de toamnă

*

Cred că am fost într-o altă viaţă copac şi mi-a plăcut la nebunie să îngălbenesc. Pentru că doar în anotimpul ăsta care fugăreşte oameni, frunze, maşini, noroaie şi maidanezi mă simt în largul meu. Nici frigul nu mi-e prea frig, nici cerul nu e prea trist, nici vântul prea obraznic.

Sub crengile foşninde ale pomilor sunt ca la un recital dedicat numai mie şi-mi ridic fruntea să-i salut, să le mulţumesc. Şi-mi aleg o frunză, o strecor în geantă şi o păstrez tot restul anului ca nu cumva să mă las ademenită de alte anotimpuri să-mi trădez dragostea pentru toamnă.

Mă aşez în faţa ferestrei cântărind nuanţele de galben mai complicate astăzi decât ieri, făcând pariuri cu mine însămi despre care pom va avea mâine culoarea creionului meu preferat din copilărie. Visez la crizanteme care să-mi coloreze dimineţile. Jinduiesc după gutui pufoase pe care să le lipesc de obraz şi să-mi amintesc că nu există alt parfum mai frumos pe lume. Aştept să se facă poimâine ca să le am. 

*Angela, câţi ani au tărtăcuţele astea?

Sorinel salamul minune

Ascult Aud manele. Şi house. Pentru că vecinul de jos este atât de darnic încât dă share cât îl ţin boxele. După vaiete gâjâite înăbuşite în acorduri petrecăreţe urmează o serie de dum-dum-uri care fac pereţii să intre în rezonanţă. Iar după un scurt moment de linişte şi suspans se aude - gieee - Mafia!, de-mi vine să-mi scutur pantalonii de pijama ciclamen inscripţionaţi în stil de cartier cu „good night”.

Ştiu, recunosc, mi-am terorizat şi eu într-o vreme vecinii cu ajutorul celor doi giganţi zgomotoşi ai lui frate-miu. Au înghiţit Pasărea Colibri şi alte păsări rare din playlistul meu încât se bucură cu siguranţă că m-am mutat.

Revin, că mi-am diluat ideea. Aud manele. Acum, chiar în clipa asta. Şi aseară... le-am auzit până am adormit. Şi în alte dimineţi, după-amieze şi nopţi. Inconfundabile, indigestibile, insuportabile. Torturând limba română, chinuind acorduri muzicale, răvăşind orice noţiune de estetică. Şi nu mă mai revolt, căci mă bântuie şi pe mine o resemnare tristă vizavi de specimenele alături de care convieţuiesc. Pur şi simplu persist în starea de mirare stupidă: cum să asculţi, să te relaxezi, să mănânci, să visezi pe o asemenea... mmmuzică!? Cum să fredonezi asemenea versuri, cum să te îndrăgosteşti pe asemenea ritmuri, cum să...

Ilinca

M-am auzit de multe ori comentând intrigată: de ce fac ăştia toate păpuşile blonde cu ochii albaştri!? 

hai, nu brunete, dar măcar şatene să fie, cu ochii căprui...

Când o vezi pe Ilinca ştii exact ce se petrece în mintea producătorilor de păpuşi. 

N-ai cum să rezişti! Nici blondului, nici albastrului, nici mirării, nici zâmbetului, 

nici devotamentului ei faţă de explorarea lumii înconjurătoare.

Ştiu, toţi copiii sunt frumoşi, isteţi şi puşi pe şotii. 

Dar asta nu mă împiedică să mă las surprinsă iar şi iar.

Who the fuck is Badea!? *

Am numărat pe degete zece luni. Zece luni de când am luat marea decizie, zece luni de când oamenii ne privesc cu suspiciune, zece luni de când replicăm scurt şi senin: noi nu ne uităm la tv! Mai aruncăm câteva priviri la televizoarele oamenilor pe care îi vizităm, mai introducem cablul în monitorul lui Lau ca să dovedim că avem dar nu ne trebuie. Dar 99,99999% din timp nu ne uităm la teveu!

Şi recunosc: mi-a fost foarte greu să mă adaptez. Zile în şir am fost nevoită să deschid fereastra ca să văd cum este vremea, căci nu mai era nimeni care să mi-o dicteze din cutia cu ecran de sticlă. Şi m-am simţit uneori ca o dezertoare atunci când cei din jur povesteau o reclamă nouă despre care nu aveam habar. Până când am realizat că pe lista mea de cumpărături apar aceleaşi produse iar şi iar, indiferent de reclamele care se perindă prin media.

Visez uneori că avem o gaşcă a noastră, a neuitătorilor la tv. Că ne aşezăm într-un semicerc şi mărturisim pe un ton grav, condimentat cu chicoteli: Bună, sunt Ana şi sunt bucuroasă până la graniţă cu fericirea că nu l-am văzut sau auzit de zece luni pe Badea! Nici pe Măruţă, nici pe Băsescu, nici pe Dan Negru, nici măcar pe Răzvan sau pe Dani. Şi ca să nu fie discriminare, nici pe alea de la tembelismele de emisiuni de pe Kanal D, nici pe Andreea Esca şi Monica Columbeanu (pe astea mi le-a suflat Lau, că le uitasem pe toate). Nici n-o mai cheamă Columbeanu de când n-am mai deschis tv-ul, nu?

Recunosc, simt că trece viaţa pe lângă mine când aud de... emisiunea aia cu nume de fabrică. Aaaa, Factor îi zice, nu Factory!? Cum ziceam, simt că trece viaţa pe lângă mine. Preţ de-o microfracţiune de secundă. Şi-apoi revin la realitate, senzaţional, în direct şi exclusivitate!

* Titlul e cu direcţie, nu vă agitaţi degeaba 

Ce-a fost mai întâi: bomboana sau ambalajul?