Între noi fie vorba

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă virtuală veşnică

2012-01-21T21:36:00.000+02:00

Nu pot să explic ce sentiment mi-a străpuns întreaga fiinţă când am primit pe messenger un mesaj de genul „vă veghez şi voi fi mereu alături de voi”. Venit din partea unui om care murise. Cu nodul de rigoare în gât am ezitat câteva clipe şi apoi am făcut-o. Am şters id-ul. Şi i-am dat ignore. M-a mustrat conştiinţa o vreme la gândul că cineva din familia persoanei dispărute a simţit să o comemoreze în felul ăsta, dar am ajuns într-un final la concluzia că asemenea gesturi nu vor avea vreodată ecou în sufletul meu.

Sunt o insensibilă ieşită din comun, ştiu. Chiar astăzi am şters un alt prieten de pe facebook. Pentru că nu mai este în viaţă şi pentru că altcineva găseşte de cuviinţă să îi folosească numele. Pentru că în mintea mea nu se face conexiunea asta. Viaţa virtuală veşnică (da) - întreţinută artificial de moştenitorii parolelor (nu). Pentru că păstrez obiecte, poze, e-mailuri, sms-uri şi ce mai cred eu de cuviinţă că trebuie să îmi amintească de omul care şi-a intersectat cândva existenţa cu a mea. Dar nu pot să accept că cineva îi foloseşte identitatea nestingherit.

În testamentul pe care îl voi lăsa într-o zi pe desktop voi începe cu o mare dorinţă. (Nu vă agitaţi, nu mor încă, sunt doar realistă!) Vreau ca activitatea mea virtuală să se încheie o dată cu mine de parcă aş fi singura care ştie parolele. În rest... mă mai gândesc cui las moştenire colecţia de ambalaje de bomboane, brăţările din noduri şi aparatul de fotografiat.

Aragaz cu patru ochi

2012-01-15T23:50:00.000+02:00

Sunt chioară. Calculatorul mi-a schilodit capacitatea de a distinge detalii. Deci umblu pe străzi pe cât de concentrată pot ca nu cumva să trec pe lângă vreun cunoscut fără să îl observ. Să mă creadă neam prost şi să ducă vorba mai departe.

Întrebare logică: de ce nu porţi ochelari? Dar îi port! Zilnic, mereu, în geantă. Şi întotdeauna când lucrez la calculator la seviciu. Când merg la film - ca să văd ecranul, când joc tenis de masă - ca să nimeresc mingea, când sunt la teatru - ca să disting actorii. Aaaa, de ce nu-i port tot timpul? Pentru că după vreo trei ani încă mă mai doare mai-sus-ul nasului şi pe după ureche, semn că am luat rama total nepotrivită pentru mine. Dar la câţi bani a costat abia dacă s-a amortizat în timpul ăsta. Însă, mai presus de toate, e pe motiv de zodie. Carevasăzică încăpăţânarea. Nu vreau!

Nostalgică de mama focului sunt după vremurile în care citeam de la etajul 6 numere de înmatriculare ale maşinilor din parcare. Şi desluşeam traseele autobuzelor de la o poştă. Şi remarcam oamenii la orice oră din zi şi din noapte. Mi-a rămas doar nostalgia, e drept. Zecile de ore în faţa monitorului au distrus tot restul. Atât numai, la limita între a vedea şi a nu vedea bine.

M-am dus la câteva controale de rutină decretate obligatorii de firmă. Mi s-aspus că nu văd bine şi că trebuie să îmi schimb ochelarii. Şi? Îmi va reveni vederea? Va fi mai bine? Nu! În cel mai bun caz rămâne la fel. Deci trag de timp în dulcele stil exersat, minţindu-mă că într-o zi voi face ceva pentru vederea mea.

Am găsit în urmă cu ceva timp nişte exerciţii extraordinare pentru vedere pe acest site. Între timp văd că a dispărut tot ce era tradus în limba română. Eu le am printate de pe atunci şi le recitesc la interval de câteva luni, jurându-mi cu ploapele întredeschise că voi exersa zilnic. Pe naiba!

Deci zic: vă rog la modul cel mai serios să mă trageţi de mânecă, să întindeţi un braţ lateral, să strigaţi sau să îmi daţi un telefon dacă trec pe lângă voi pe stradă fără să schiţez nimic. Să mă huiduiţi, să ppppssss-ppppssss-iţi, să faceţi gesturi ample din braţe ori picioare sau să îmi aruncaţi cu ceva în frunte. Ochelarii nu aveţi cum să mi-i spargeţi. Că nu-i port!

Modera-m-aş şi n-am cui

2012-01-12T20:55:00.000+02:00

Mă împinge astăzi norocul către un blog încă neumblat. Trag o lectură consistentă, îmi fac o oarecare părere şi îndrăznesc să vreau să postez un comentariu. Scriu câteva vorbe, apăs butonul şi primesc instant FUCK YOU! Ei, nici chiar aşa. Îmi apare replica aia cum că al meu comentariu aşteaptă să fie moderat. Replică pe care eu o percep ca pe un: dacă n-ai aflat până astăzi ce e cenzura te învăţ eu! Pe scurt, cum ziceam, fuck you.

Din experienţa mea de internaută pot spune că senzaţia este unică şi de neegalat. Să scrii aici şi acum nişte cuvinte care vor trece prin filtrul lui X-ulescu ca să fie publicate atunci, acolo, dacă vor muşchii lui. Dacă a avut chef să-şi deschidă calculatorul, dacă nu s-a ofuscat şi aşa mai departe. Din experienţa mea, zic, două momente m-au făcut să îmi promit să testez înainte să comentez. Astăzi, pentru a doua oară, părerea mea nu a fost publicată. Am făcut pe deşteapta, recunosc. M-am trezit să semnalez o virgulă între subiect şi predicat. E dreptul meu. Sau cel puţin aşa credeam...

Ştiu argumentele, că unii s-au trezit jigniţi, înjuraţi, împroşcaţi cu noroi. Că se promovează prin intermediul comentariilor linkuri comerciale şi alte site-uri. Că alţii postează obscenităţi, stupidităţi, măgării. Şi, totuşi, dacă blogul tău permite comentarii atunci permite-mi să le postez atunci când îmi arde mie. Ori scrie limpede, în dreptul formularului: comentariul tău va fi publicat numai când şi dacă am eu chef!

Nu poţi ajuta oamenii împotriva voinţei lor!

2012-01-10T21:44:00.002+02:00

Mi-o repet silabisind apăsat ori de câte ori pic de fraieră: nu-poţi-a-ju-ta-oa-me-nii-îm-po-tri-va-vo-in-ţei-lor!

Nu ai cum să găseşti în veci combinaţia magică prin care să îi fii altuia substitut de curaj, de entuziasm, de chef. Să îl duci în spinare ca pe un bolovan, să îl ţii treaz când vrea să hiberneze, să îi spui poveşti cu hepi-end în zile în care nici măcar nu ştie în ce anotimp trăieşte.
Am reputaţia unui prieten forţat, cred. Dogoreşte în mine o energie pe care simt uneori să o împart, să o impun. Şi-i forţez pe alţii să trăiască după cum cred eu de cuviinţă că ar trebui să o facă. Fără succes, ca un robinet stricat picurând întruna apa care le-ar fi mai degrabă altora de folos.

2012-01-07T22:22:00.000+02:00

Un nod în gât. Regretul că ai greşit la modul cel mai firesc faţă de un om doar pentru că îţi este prieten. El nici nu ştie, nici n-ar înţelege dacă te-ai scuza şi te-ar ierta cu siguranţă pe loc. Tocmai de aia nici nu-ţi vei cere iertare, pentru că vrei să păstrezi în tine cât mai mult vina, să te asiguri cumva că nu vei mai face.

Jurnal de vegetariană. Luna I

2011-12-27T21:42:00.002+02:00

Să tot fie vreo zece ani de când mă chinui. Să elimin sau măcar să împuţinez carnea din farfurie. Să trăiesc şi să înghit mai sănătos. Să ies din tiparele atât de greşite în care m-am trezit încurcată.

Au trecut peste mine sesiuni bune de post la capătul cărora m-am întors de fiecare dată la delicioasele preparate din animale. Da, delicioase. Cum să nu recunosc!? Sunt o mare mâncăcioasă, ca tot omul, şi înfulec ori de câte ori am ocazia de la prăpăditul piept de pui la şunculiţe de porc.

Rectific. Am fost, am mâncat. Cele mai nesănătoase cărnuri din pricina cărora am ignorat de multe ori sfintele legume şi imaculata brânză. Până luna trecută când am decis să-i pun capăt. Brusc. Pentru că ştiam că povestea cu „de la anul” n-o să ţină. Pentru că presimţeam ce bunătăţi porcine mă vor tenta în decembrie. Pentru că o zi de 27 este mai mult decât perfectă pentru noi începuturi.

Am auzit replici de genul: eh, eu oricum nu mănânc cine ştie ce carne... Ca pe o scuză pe care nici măcar nu am pretins-o. Ştii, nici eu nu mâncam cine ştie ce carne. Doar că cea ingerată era din categoria nasoale: salamuri, pateuri, nuggets şi alte amestecuri bizare cărora nici n-aş fi vrut să le descifrez conţinutul.

Deci mă prezint mai nou Ana Vegetariana. Glumesc! Glumeeeeesc! Să nu vă aud! Decizia mea provine de aici. Prietenii ştiu de ce, dar mi-ar face plăcere să afle şi alţii...

Marile lucruri mărunte

2011-12-22T22:08:00.000+02:00

Un bileţel roz într-o dimineaţă gri. O felie de pâine cu unt şi dulceaţă de vişine. Planta care înfloreşte în cu totul alt anotimp decât scrie pe internet. Un fulg de nea care se încăpăţânează să nu ţi se topească în palmă. O melodie pe care o ştii de când lumea deşi o auzi prima dată. Steaua care cade exact când ridici din întâmplare privirea. Un castel de nisip clădit cu lingura. Fructele mâncate direct din copac. Felicitarea pe care ai primit-o când ai împlinit 7 ani. Şi cadoul tot de atunci. Un necunoscut spunându-ţi în treacăt că eşti frumoasă. „Valurile Dunării” la fix, în Centru. Un fluture care se lasă pozat minute în şir. Pietrele ţopăind ca broaştele pe apă. Un copil stâlcindu-ţi numele. Blugii în care încapi de opt ani. Omul de zăpadă ridicat la miezul nopţii. Vata de zahăr. „Ţi-am citit blogul.” Şi-ar mai fi...

Autotembel

2011-12-13T21:57:00.003+02:00

Aici, în îndepărtata civilizaţie, nu ai cum să circuli decât cu autobuzul. Îţi downloadezi mersul de pe site-ul Transurb şi te grăbeşti să ajungi în staţie la ora potrivită. Când vezi că autobuzul lipseşte o zi, două, trei... înţelegi că site-ul nu este actualizat şi că trebuie să dai copy-paste cu pixul, de pe geamul ghişeului de bilete. Dar până la urmă te pui la punct cu toate detaliile şi te transformi într-un monoton călător cu autobuzul.

Dimineaţa, în staţie, se defilează ca pe podium. Eu - mă ştiţi doar, sunt în plop cu ţoalele, cu coafurile, cu trendul - recunosc că le măsor şi le cântăresc pe toate muierile. Uite-o pe asta, ieri purta tocuri, azi poartă adidaşi. Şi ce combinaţie nasoală între pantofii sport şi poşeta de pe umăr! Puştoaica aia s-a machiat iar ca moartea. Oare în vremurile astea nu-i mai atrag profesorii atenţia? Că pe vremea mea...

Ce poţi să faci secunde bune, cât aştepţi în staţie, decât să-i iei la tocat vizual pe indivizii cu care călătoreşti zilnic două-trei staţii? Să-i adulmeci pe fumătorii dunitori (nu există cuvântul ăsta, ştiu, l-am inventat azi şi îl şterg mâine) şi să încerci să te fereşti de ei în mijlocul de transport în comun. Să-i localizezi pe telefoniştii matinali care au mereu câte o telenovelă de povestit. Să te fereşti de elevii cu ghiozdane gigant care te strivesc ca pe un gândac. Să stai departe de pensionarii care nu merg decât o staţie şi te folosesc ca bară de susţinere. Să identifici potenţialii manelişti care îţi pot ruina ziua cu un ritm - sonerie a telefonului - care să îţi rămână impregnat în memorie.

Totuşi... mă ştiţi... „Îngăduitor” mi-ar putea fi numele de familie (dacă nu l-aş avea pe-al lui tata :D). Îmi găsesc un colţ imaginar al meu, cât să răzbat până la Tribunal unde mi se sfârşeşte călătoria. Şi sunt mulţumită că numărul ciudaţilor/enervanţilor din autobuz rămâne constant, cât să-i fac faţă.

Ei, dar vine vorba să mă întorc de unde am plecat, şi anume acasă. Şi aici se rupe filmul. Pentru că în orice moment cuprins între orele 17 şi 21 autobuzele sunt pline de generaţia în imitaţie de blugi. Adolescenţi pe care destinul i-a produs dintr-un amestec bizar de nesimţire, prostie şi gălăgie. Plozi care relatează cu volumul la maxim şi fără pic de imaginaţie toate tembelismele care le trec printre urechi. Că de creier cu siguranţă nu dau dovadă. Experienţe năucitoare care mă înfioară şi îmi trezesc întrebări despre cum eram eu când aveam vârsta lor. Mi-e greu să-mi răspund pentru că am mers pe jos până la liceu şi nu am avut ocazia să-i îngrozesc pe alţii. Şi totuşi...

Pierdut entuziasm. Găsitorului recompensă

2011-12-11T18:23:00.001+02:00

Descopăr cu fiecare zi o nouă dimensiune a lehamitei. De la oboseală la silă faţă de oameni, de la surmenaj la repulsia vizavi de societate, de la scârba faţă de peisajul cotidian la migrene şi insomnii repetate. Nu mă mai ţin puterile nici măcar să mă revolt în sinea mea. Nicidecum să-mi mai exprim în vorbe nemulţumirea şi dezgustul. Şi undeva, îngropate sub toate astea, rămăşiţe ale entuziasmului care îmi caracteriza odată măcar zodia.

Indiferent dacă unii o recunosc şi alţii nu, decembrie este sinonim cu bilanţul. Aş băga mâna în foc că nu există om care să nu se trezească la finalul unui an că priveşte peste umăr şi socoteşte împliniri, bani, amăgiri, iubiri, eşecuri sau orice altceva ar conta. Eu astăzi îmi măsor entuziasmul.

E drept că 2011 a fost un an peste aşteptări de important. Întâi ne-am mutat, apoi s-a născut Ilinca şi apoi am mers să o vedem pentru prima dată. În aprilie am fost în vacanţă la Tatiana, la Milano. Uneori când închid ochii încă mă mai plimb pe străzile alea superbe. În mai mi-am dat demisia şi nici mie nu mi-a venit să cred. În iulie am fost la concertul BonJovi. În septembrie am fost iarăşi la Elennuka. În octombrie la munte. Am scris pe blog şi am luat zeci de fotografii-mărturii ale bucuriei mele după fiecare experienţă. Dar rememorându-le nu mă pot abţine să nu înghit în sec.

Că am ieşit cu rolele o singură dată, că pe bicicletă nici n-am apucat să mai pedalez, că am jucat tenis de masă mult prea rar iar la cel de câmp nu am mai ajuns. Că nu am mai văzut Măcinul de prea mult timp. Că am amânat nejustificat întâlnirea cu oameni dragi. Că am lipsit de la concerte şi expoziţii. Că am uitat cum arată unele parcuri. Că mi-am abandonat prea des aparatul de fotografiat într-un sertar. Că am lăsat sute de minute să se irosească fără să-i sun pe oamenii despre care chiar aş vrea să ştiu cum o mai duc.

Am renunţat la un moment-dat să mai fac liste, să mai păstrez notiţe. Despre ceea ce ar trebui să fac. Am crezut că descotorosindu-mă de „trebuie” îmi voi găsi calea spre miezul chefului de a realiza lucrurile care îmi fac cu adevărat plăcere. Şi n-a fost aşa.

Pentru 1012 nu am decât un singur plan. Să-mi fac planuri şi să le împlinesc. Să scriu cu litere mari şi dezordonate pe o hârtie ruptă din agendă că mâine voi merge la patinoar şi chiar să mă duc. Să îmi planific dinainte ziua de alergat şi să fug până rămân fără aer şi fără gânduri tulburi. Să mă împiedic de un număr de telefon în agendă şi să îmi înghit nodul din gât că oare ce-am să-i spun...

Eu aşa înţeleg nemurirea

2011-12-03T21:52:00.000+02:00

Undeva, cumva... am început să iubesc lucrurile vechi mai mult decât pe cele noi. Le-am adoptat şi le-am îngrijit ca şi cum ar fi fost dintotdeauna lângă mine, le-am vorbit de parcă ar fi fost vii şi le-am prezentat apropiaţilor ca pe nişte vechi prieteni. Menţionz: nu sunt colecţionară! Pentru că am o problemă cu reţinerea anilor şi nu vreau să mă fac de ruşine. Ori poate din cauză că nu am cumpărat nimic ca să îmi completez peisajul arhaic. Am vizitat târguri şi magazine de antichităţi dar m-am întors acasă cu mâna goală, căci n-aş fi putut să iau un lucru fără să îl regret pe altul. Şi am rămas aşa, doar cu cele primite de la oamenii care vor să îşi încredinţeze obiectele vechi unor altora care au destui fluturi cât să îşi ia angajamentul să le şteargă de praf tot restul vieţii lor.

Decembrie. Întâi

2011-12-01T20:57:00.001+02:00

În urmă cu câţiva ani am făcut un sondaj de Ziua Imnului. Trebuia să opresc oamenii din rutina lor şi să îi întreb dacă au idee de semnificaţia acelei zile. Rezultatul a fost şocant, cel puţin pentru mine. Nu doar pentru că nu ştiau de sărbătoarea despre care - recunosc - nici eu nu aveam habar. Nu pentru că oamenii se bâlbâiau după prima strofă şi plecau grăbiţi în altă direcţie. Am rămas fără întrebări după ce câţiva cetăţeni cu pretenţii patriotice au început să-mi cânte cu patos „Trei culori cunosc pe lume”. Şi m-am cărat cu paşi repezi după ce alţii m-au acuzat că nu mă interesez de pensii sau de câinii comunitari.

Despre ce înseamnă 1 Decembrie pentru mine nu e mult de scris. Nu sunt patrioată nici cât să rostesc un singur La mulţi ani şi să postez pe facebook o melodie care să inducă dragostea de ţară. Nu mă simt nici mai mândră ca ieri, nici mai revoltată ca mâine faţă de patria în care m-am născut. Nu caut pe google dacă românii sunt proşti sau deştepţi. Mă bucur doar de ziua liberă ca şi cum sărbătoarea asta chiar ar fi dedicată românului de rând.

Oricum, la noi Ziua Naţională a României se pierde în anonimat. Sărbătorile Galaţiului au înghiţit-o de-a dreptul. Bâlciul de pe Faleză vinde de toate pentru toţi. Cojoace, cârnaţi, baloane, şosete, vin fiert, jucării, cărţi, brăţări, acadele, odorizante de cameră, brânzeturi, mănuşi, tablouri, accesorii pentru telefon, tigăi, pietre semipreţioase, lenjerii de pat, căciuli de blană, turtă dulce, oale de lut, porumb fiert, ghete... şi cam tot ce îi mai trebuie patriotului gălăţean. La standul cu drapele nu se înghesuie nimeni.

Târziu de toamnă

2011-11-27T19:38:00.001+02:00

Dacă ţi-aş spune că ador gutuile şi soarele şi păsările şi funzele şi platanii...

Individul copy/paste

2011-11-18T21:59:00.005+02:00

Ştiu să recunosc un copy/paste când îl văd. Nu combinaţia de taste. Individul. Omul copy/paste. Ăla care până şi cafeaua şi-o bea după sorbitura altuia, care are soneria telefonului copiată de la un coleg, care imită vorbele apropiaţilor şi le fură gesturile, care preia orice status i se pare interesant, care comandă mâncarea din farfuria vecinului, care îşi alege pantofii după ai amicilor, care imită orice este scris, rostit sau mimat.

Specimenul circulă liber şi nestingherit ca un cameleon. Îşi poartă paşii fără vreo direcţie anume, ciupind din mers bucăţele din ceilalţi. O tocană în plină expansiune, imposibil de digerat, copy/paste-ul este uneori confuz. Îşi rătăceşte identitatea şi semnează cu numele altcuiva. Ba îşi rătăceşte şi inspiraţia şi o preia pe a altuia. N-a reuşit însă vreodată să priceapă cuvântul „plagiat” sau pe oricare din aria lui semantică. Consideră definiţia din DEX o ofensă publică adusă activităţii lui de promovare a valorilor şi, în consecinţă, protestează în felu-i unic. Ctrl+C/Ctrl+V x ∞

Let’s do it Galaţi!

2011-11-16T22:51:00.001+02:00

Când m-am întors din concediu, după o pauză de-o săptămână, credeam că am greşit oraşul! Galaţiul nostru se colorase pe alocuri în tricolorul ecologiştilor, iar minunea se petrecuse tocmai în lipsa mea. Renunţasem să mai sper că vom putea experimenta vreodată colectarea selectivă, că vom învăţa să aruncăm plasticul la plastic şi hârtia separat.

Nu am niciun argument în plus de propovăduit în favoarea spiritului ecologist. S-au spus şi s-au scris toate. Nu am nici măcar îndrăzneala să visez că în viitorul apropiat gunoaiele astea atent selectate vor ajunge unde trebuie. Că vor fi refolosite, că omenirea va avea de câştigat din asta. Primul pas s-a făcut atât de greoi încât mai trebuie un mic răgaz până la al doilea. Eu atâta ştiu, că este vremea să învăţăm să aruncăm gunoiul în cel puţin trei recipiente diferite.

Am povestit cândva despre deşeurile din plastic şi din hârtie care ne-au acaparat debaraua. De care am încercat să scăpăm într-un mod civilizat. Şi uite că uichendul ăsta am reuşit! Cu emoţia unor copii care joacă pentru prima dată la loto, ne-am postat în faţa containerului galben şi am început să introducem în porţii toate plasticele strânse în ultimele luni. Comentând pe alocuri că de ce au făcut găurile aşa de mici, ori că de ce au scris doar pe o singură parte destinaţia celor trei cutii colorate. A doua zi ne-am dus cu hârtiile şi când tocmai începuse să ne placă am realizat că nu mai avem gunoaie selectate.

Dar sa revin la titlu. La freamătul populaţiei din preajma „Let’s do it Romania”. Care face atâta vâlvă an de an încât mă întreb de unde oare mai răsare atâta mizerie pe toate aleile, în toate parcurile, pe lângă toate blocurile. Aştept ca cineva din rândul preaînalţilor ecologişti gălăţeni să-şi cheme adepţii şi să-i înveţe cum să-şi ducă gunoiul în spiritul protejării planetei. Aştept să îi văd atât de veseli în preajma containerelor colorate pe cât de bine-dispuşi sunt când ~~se fac că~~ strâng gunoaie de pe Faleză. Aştept să văd cu ochii mei când o maşină va veni să ridice deşeurile mele selectate, colectate şi livrate.

Întâlnirea bloggerilor gălăţeni

2011-11-08T20:54:00.000+02:00

BloGL, gălăţeni cu blog, bloggeri din Galaţi, Galaţiul de pe blog, blogurile gălăţene… ori cum vreţi să le mai ziceţi. Ideea este că Răzvan Crânganu a propus o (re)întâlnire a bloggerilor gălăţeni pe data de 19 noiembrie. Restul detaliilor cât şi persoanele care şi-au anunţat deja participarea le aflaţi de aici:

http://www.razvancranganu.ro/blogl-prima-reintalnire/

Dilaila cu pedale

2011-11-05T21:33:00.001+02:00

Această postare încurajează consumul de voie bună indiferent de vârstă, anotimp sau înălţime a tocurilor.

Vis de toamnă

2011-10-31T23:10:00.000+02:00

Dedicaţie de toamnă

2011-10-10T22:03:00.000+03:00

Cred că am fost într-o altă viaţă copac şi mi-a plăcut la nebunie să îngălbenesc. Pentru că doar în anotimpul ăsta care fugăreşte oameni, frunze, maşini, noroaie şi maidanezi mă simt în largul meu. Nici frigul nu mi-e prea frig, nici cerul nu e prea trist, nici vântul prea obraznic.

Sub crengile foşninde ale pomilor sunt ca la un recital dedicat numai mie şi-mi ridic fruntea să-i salut, să le mulţumesc. Şi-mi aleg o frunză, o strecor în geantă şi o păstrez tot restul anului ca nu cumva să mă las ademenită de alte anotimpuri să-mi trădez dragostea pentru toamnă.

Mă aşez în faţa ferestrei cântărind nuanţele de galben mai complicate astăzi decât ieri, făcând pariuri cu mine însămi despre care pom va avea mâine culoarea creionului meu preferat din copilărie. Visez la crizanteme care să-mi coloreze dimineţile. Jinduiesc după gutui pufoase pe care să le lipesc de obraz şi să-mi amintesc că nu există alt parfum mai frumos pe lume. Aştept să se facă poimâine ca să le am.

*Angela, câţi ani au tărtăcuţele astea?

Sorinel salamul minune

2011-09-29T19:34:00.001+03:00

~~Ascult~~ Aud manele. Şi house. Pentru că vecinul de jos este atât de darnic încât dă share cât îl ţin boxele. După vaiete gâjâite înăbuşite în acorduri petrecăreţe urmează o serie de dum-dum-uri care fac pereţii să intre în rezonanţă. Iar după un scurt moment de linişte şi suspans se aude - gieee - Mafia!, de-mi vine să-mi scutur pantalonii de pijama ciclamen inscripţionaţi în stil de cartier cu „good night”.

Ştiu, recunosc, mi-am terorizat şi eu într-o vreme vecinii cu ajutorul celor doi giganţi zgomotoşi ai lui frate-miu. Au înghiţit Pasărea Colibri şi alte păsări rare din playlistul meu încât se bucură cu siguranţă că m-am mutat.

Revin, că mi-am diluat ideea. Aud manele. Acum, chiar în clipa asta. Şi aseară... le-am auzit până am adormit. Şi în alte dimineţi, după-amieze şi nopţi. Inconfundabile, indigestibile, insuportabile. Torturând limba română, chinuind acorduri muzicale, răvăşind orice noţiune de estetică. Şi nu mă mai revolt, căci mă bântuie şi pe mine o resemnare tristă vizavi de specimenele alături de care convieţuiesc. Pur şi simplu persist în starea de mirare stupidă: cum să asculţi, să te relaxezi, să mănânci, să visezi pe o asemenea... mmmuzică!? Cum să fredonezi asemenea versuri, cum să te îndrăgosteşti pe asemenea ritmuri, cum să...

Ilinca

2011-09-20T21:05:00.006+03:00

M-am auzit de multe ori comentând intrigată: de ce fac ăştia toate păpuşile blonde cu ochii albaştri!?

hai, nu brunete, dar măcar şatene să fie, cu ochii căprui...

Când o vezi pe Ilinca ştii exact ce se petrece în mintea producătorilor de păpuşi.
N-ai cum să rezişti! Nici blondului, nici albastrului, nici mirării, nici zâmbetului,
nici devotamentului ei faţă de explorarea lumii înconjurătoare.

Ştiu, toţi copiii sunt frumoşi, isteţi şi puşi pe şotii.
Dar asta nu mă împiedică să mă las surprinsă iar şi iar.

2011-09-15T22:32:00.000+03:00

Who the fuck is Badea!? *

2011-09-12T21:10:00.002+03:00

Am numărat pe degete zece luni. Zece luni de când am luat marea decizie, zece luni de când oamenii ne privesc cu suspiciune, zece luni de când replicăm scurt şi senin: noi nu ne uităm la tv! Mai aruncăm câteva priviri la televizoarele oamenilor pe care îi vizităm, mai introducem cablul în monitorul lui Lau ca să dovedim că avem dar nu ne trebuie. Dar 99,99999% din timp nu ne uităm la teveu!

Şi recunosc: mi-a fost foarte greu să mă adaptez. Zile în şir am fost nevoită să deschid fereastra ca să văd cum este vremea, căci nu mai era nimeni care să mi-o dicteze din cutia cu ecran de sticlă. Şi m-am simţit uneori ca o dezertoare atunci când cei din jur povesteau o reclamă nouă despre care nu aveam habar. Până când am realizat că pe lista mea de cumpărături apar aceleaşi produse iar şi iar, indiferent de reclamele care se perindă prin media.

Visez uneori că avem o gaşcă a noastră, a neuitătorilor la tv. Că ne aşezăm într-un semicerc şi mărturisim pe un ton grav, condimentat cu chicoteli: Bună, sunt Ana şi sunt bucuroasă până la graniţă cu fericirea că nu l-am văzut sau auzit de zece luni pe Badea! Nici pe Măruţă, nici pe Băsescu, nici pe Dan Negru, nici măcar pe Răzvan sau pe Dani. Şi ca să nu fie discriminare, nici pe alea de la tembelismele de emisiuni de pe Kanal D, nici pe Andreea Esca şi Monica Columbeanu (pe astea mi le-a suflat Lau, că le uitasem pe toate). Nici n-o mai cheamă Columbeanu de când n-am mai deschis tv-ul, nu?

Recunosc, simt că trece viaţa pe lângă mine când aud de... emisiunea aia cu nume de fabrică. Aaaa, Factor îi zice, nu Factory!? Cum ziceam, simt că trece viaţa pe lângă mine. Preţ de-o microfracţiune de secundă. Şi-apoi revin la realitate, senzaţional, în direct şi exclusivitate!

* Titlul e cu direcţie, nu vă agitaţi degeaba

Ce-a fost mai întâi: bomboana sau ambalajul?

2011-09-07T21:20:00.000+03:00

RăPus

2011-08-09T21:08:00.001+03:00

Ne-am mutat de la răsărit la apus. Ridicăm în fiecare seară storurile cât să-l zărim pe domnul Soare cum se strecoară printre coastele combinatului, croindu-şi drum către o altă noapte a noastră, către o altă zi a lui. Îl pândim timid prin perdele, peste creştetele monitoarelor, în reflexiile sângerii de pe perete. Şi tresărim la ultima-i sclipire ca şi cum ar fi prima sau ultima oară când îl vedem fugindu-ne de sub ochi.

Trenduri citadine

2011-08-03T22:52:00.001+03:00

În lumina difuză de la celălalt capăt al amintirilor zăresc un oraş plin de SH-uri. Pe fiecare stradă câte o reclamă ochioasă se laudă cu second handuri importa(n)te... din import. Iar lumea se înghesuie să-şi ia haine cum nu şi-ar permite vreodată să-şi cumpere la prima mână.

Apoi, pe la mijlocul adolescenţei mele, ne-au invadat net-cafe-urile. Şi uite-aşa indivizi de toate vârstele au început să-şi cheltuiască banii pe mici doze de internet, să stea la cozi pentru o porţie de mIRC, să economisească pentru un long night în faţa calculatorului conectat la reţeaua întregii planete.

Când toată suflarea şi-a luat internetul acasă străzile s-au umplut de prăvălii cu 38.000. Magazine cu de toate şi nimic, clienţi potriviţi. Mărunţişuri ieftine şi proaste, chinezării care îţi iau ochii, fleacuri pe care preţul unic încearcă să te convingă că ţi le poţi permite.

Oraşul s-a învăluit apoi într-un miros îmbietor de ulei încins aromat cu vanilină. Gogoşerii, langoşerii şi patiserii au apărut la fiecare colţ, iar gălăţeanul a înfulecat aluaturi semidospite până a venit dieta. Pardon, criza!

Iar criza nu a venit singură. S-a asortat de minune cu o depresie generală care a permis magazinelor de vise să invadeze oraşul. Sub ochii închişi ai întregii ţări s-au fumat toate ierburile din atlasul botanic până când autorităţile au reuşit să-i alunge pe vânzătorii de fumuri.

Şi drept dovadă că hainele la mâna a doua, etapele prelungite la calculator, portofelele goale, prăjelile şi etnobotanicele dăunează grav sănătăţii a apărut la fiecare 20-30 de paşi câte o farmacie.

În penultima etapă de reorientare economică a Galaţiului s-a reinventat statul la coadă. Covrigăriile răsărite peste noapte în locul magazinelor de ţoale i-au atras iremediabil pe pofticioşii dispuşi să aştepte minute în şir pentru o împletitură fierbinte. Că nu există câini cu colaci în coadă ne-am convins de mult, dar şiragul de covrigi cu care se defilează în văzul lumii e chiar un must have!

Ultima găselniţă - magazinele MIC.RO. Mă amuz ori de câte ori mai apare unul ca şi cum aş mai adăuga o piesă nouă la colecţie şi aştept răbdătoare, convinsă că altă linie din fashionul comerţului îi va lua curând locul. Oare ce mai urmează?

* fără nicio legătură cu cele de mai sus - poza şi melodia. pur şi simplu frumoase

Direcţia 5 - O fată ca ea

Asculta mai multe audio pop

2011-08-01T22:48:00.002+03:00

E un drum pe care se circulă obligatoriu în ambele sensuri. Când îl vezi păşind către tine îţi mişti vârful pantofului măcar până la următoarea pietricică. Semn că vrei să participi, să împărtăşeşti, să iubeşti. Eşti timid, temător, bâlbâit, mahmur, extenuat, intrigat sau oricum te nimereşti în momentul ăla. Dar ştii că poate fi o alegere pe viaţă. Una bună. Ori temporară. Mai puţin bună. Oricum, regula e bătută în cuie. Pe drumul ăsta stânga şi dreapta, Sud şi Nord, deal şi vale, răsărit şi apus, nu există unul fără altul. Blocaje apar la tot pasul. S-a poticnit unul, a rămas şi celălalt pironit în aşteptare. Oricât de mult ar stărui nu va străbate niciodată de unul singur speranţa, dăruirea, distanţa şi încrederea dintre doi. Prieteni.

Cuburile Angelei

2011-07-22T21:33:00.002+03:00

Publicat de Angela Ribus

Micul ecologist ratat

2011-07-18T23:09:00.002+03:00

Într-o seară cu lună şi stele frate-miu cel mare a venit cu ideea să adunăm plastic şi să-l... valorificăm. Nu pentru că o familie atât de numeroasă ca a noastră s-ar putea îmbogăţi de pe urma plasticului reciclat. Ci pentru că avem ceva gene care ne stârnesc pasiuni semiecologiste.

Deci ne-am pus pe strâns gunoaie. Iar eu - excesul de zel în pesoană - m-am apucat să spăl paharele de la iaurt şi caserolele de la carne, că nu le puteam depozita murdare în debara. Şi am adunat ambalaj cu ambalaj, sticlă turtită cu sticlă turtită, pix terminat cu pix terminat, până am strâns un sac întreg. Un sac înghesuit, folosit în cel mai economic mod posibil, că doar nu era să stric toţi sacii în care ne-am cărat hainele când ne-am mutat.

Şi exact cam pe când reuşeam să declar complet primul episod de reciclare frate-miu făcea primul transport de gunoaie. Evident, fără al meu sac! Cincisprezece kilograme de sintetice înghesuite în portbagaj şi peste bancheta din spate. Ne-a povestit aventura lui cu primul transport de materiale plastice şi ne-a spus cu zâmbetul pe buze că nu mai repetă figura. Că şi-a umplut curtea cu o mulţime de gunoaie din care a câştigat 11 lei. Vorba lui tata: „îţi dau eu dublu, numai să le arunci”! Drept pentru care mi-am luat inima în dinţi şi am abandonat sacul vizavi, în locul unde nu există nici verdeaţă, nici selectare, nici ecologie. Cu speranţa pitită tainic în suflet că peste noapte va veni gaşca de ţigani care adună plastic şi îmi va mulţumi o nanosecundă pentru gestul mărinimos de a le fi pus deoparte vreo... 50 de bani.

Evident, se vor găsi voci care să întrebe de ce nu am dus eu singură sacul la un centru de colectare. Dacă tot m-am străduit să-l adun! Răspunsul meu ar fi că nu există niciunul prin apropiere, că de la a spăla ambalajele din plastic şi până a le transporta la kilometri depărtare intevine, totuşi, un soi de comoditate.

Mi-aş dori însă, nespus de mult, să am aici, în spatele blocului, nişte pubele din alea colorate, în care se colectează selectiv gunoaiele. Ca în toate ţările cât de puţin civilizate. Să pun deoparte cutiile de bere golite şoptindu-le nostalgică „pe curând” în speranţa că se vor întoarce vreodată măcar sub forma unui tub de super-glue.

La mine în debara tronează acum o „arhivă” de hârtie care se vrea a fi reciclată. Ce naiba să fac cu ea!?

La trenuleţe punct ro

2011-07-14T22:58:00.006+03:00

Mulţumiri lui Cass pentru unele dintre poze

Uichend în Capitală. Ai zice că-i previzibil, nu? Că ne-am ascuns de caniculă în mall şi ne-am risipit pe la film orele care ne mai despărţeau de întâlnirea cu Bon Jovi. Aşa să tot fi fost dacă nu aveam o gazdă sătulă de toate astea şi hotărâtă să înfrunte gradele Celsius. Drept pentru care ne-am aventurat duminică dimineaţă într-un tur arhitectural al zonei Kiseleff organizat de domnul Valentin Mandache. Şi-ar fi de prisos să mai spun cu ce alţi ochi începi să priveşti o casă după ce eşti ghidat de o persoană avizată printre detalii şi istorii. Dar după trei ore de hoinărit pe străzile încinse călcâiele noastre zvâcneau la unison de-atâta istovire şi ne-am refugiat, din nou, prin cele mai răcoroase colţuri ale Bucureştiului.
După ce ne-am luat o nouă porţie dă fiţe şi film am pornit către o ţintă care ne bântuia de vreo 24 de ore. Căci descoperise Lau pe net o terasă unde trenuleţele ar face muncă de chelner şi odată ce ne răspândise vestea ardeam de nerăbdare să vedem cu ochii noştri.
„La trenuleţe” e desprinsă din visul unui împătimit. Se vede de la o poştă. Este atelier, birou, crâşmă şi... cine ştie... poate şi locuinţă, la parterul unui bloc. Iar terasa unde am ţinut noi să ajungem are vreo cinci-şase mese botezate după gările din Valea Prahovei. Predeal, Azuga, Buşteni... Apeşi pe buton, vine o drezină care îţi preia comanda, după care un alt tren îţi aduce în vagoane băutura şi paharele. O jucărie pentru oameni care mai ştiu încă să se joace, aş zice.

Bon Jovi

2011-07-11T21:38:00.003+03:00

Priveam mulţimea de oameni care se prelingea dinspre gura de metrou către cărările Parcului Izvor. În stadiul de aşteptare mintea mea toca o singură întrebare sfredelitoare: câţi dintre indivizi aveau la ei un aparat de fotografiat? De altfel singura mea preocupare în orele de dinaintea concertului a fost dacă să iau sau nu cu mine obiectul despre care auzisem că se confiscă la intrare. Şi l-am luat până la urmă, încrezătoare în geanta mea cu buzunare tainice.

Am ajuns în final la ceea ce urma să fie concertul Bon Jovi. Un eveniment care, inevitabil, începea cu o coadă care se lungea şi se lăţea cât vedeai cu ochii. O mare de oameni care încerca în acelaşi timp să intre la concert, să îşi găsească cunoscuţii, să respire şi să îşi păstreze entuziasmul. A durat ceva mai mult de jumătate de oră să străbatem distanţa care ne despărţea de ceea ce era - cred că doar pentru mine - primul mareeeee şi adevărat concert. Atât de adevărat încât a început fix la ora trecută pe afiş. Dar am reuşit până la urmă să ne găsim locurile cam pe la a doua melodie şi le-am plâns de milă celor care aveau să mai rateze câteva din pricina organizării... româneşti.

Pentru mine şi Lau concertul Bon Jovi a însemnat clar agonie şi extaz. Pe cât am fost de fericiţi că ne aflam acolo pe atât am fost de nefericiţi că nu ne aflam... mai încolo. Căci împrejurările au făcut să avem bilete la tribune şi să îi privim cu jind pe cei care rockuiau, cum se face la un concert rock, mult mai aproape de scenă. Dar aşa ne-am ales cu o promisiune pentru următorul concert...

Despre recitalul care ne-a ţinut în priză timp de trei ore cred că s-a spus la ştiri cam tot ce era de zis. Că Bon Jovi au făcut un spectacol incredibil, fără pauze şi fără fiţe. Ne-au câştigat respectul veşnic nouă celor care, obosiţi fiind de-atâta admiraţie şi fredonat, ne odihneam pe scaunele din dotare şi aşteptam următoarea melodie care să ne aducă în poziţie verticală.

De-acolo din spate am privit încântată o mulţime de oameni care vibrau la acordurile formaţiei mai mult sau mai puţin preferate. L-am admirat în special pe un tip aflat la trei paşi de noi, tatuat şi „tricotat” cu Bon Jovi, care ştia absolut toate versurile. Un fan trecut de prima... adolescenţă, care ne-a dat curajul să visăm că i-am putea semăna cândva, peste vreo zece-douăzeci de ani. Numai să fim şi noi şi ei sănătoşi!

„Ne-a luat câteva decenii să ajungem aici... Mulţumim pentru răbdare!” (Bon Jovi)

"To strive, to seek, to find, and not to yield"

2011-06-26T12:41:00.001+03:00

What life boat would you grab on to?

What secret would you tell?

What band would you see?

What person would you declare your love to?

What wish would you fulfil?

What exotic locale would you fly to for coffee?

What book would you write?

One Week (2008)

O Viaţă în minus

2011-06-13T15:25:00.001+03:00

Mi-am scris demisia cu mâinile ţăcănind ferm pe tastatură. Formal şi rece, după un model copiat de pe net, cu subsemnata şi cu referiri la lege. Fără să înghit măcar vreun nod, fără să alung vreo lacrimă.

Ani peste ani s-au adunat în spiritul dulceag-comod de a avea un loc de muncă stabil. Atât de stabil încât să le pot înghiţi unora măgăriile la nesfârşit şi să mă las subjugată de teamă că nu voi mai avea cu ce să îmi plătesc ratele. Ori atât de stabil încât să îmi permit din când în când să mă trasform într-o javră ~~hormonată~~, să îmi vărs nervii pe oameni care nu mi-au greşit cu nimic.

În timpul ăsta - pe care degetele de la o mână nu îmi mai ajung să îl număr - am cunoscut cei mai frumoşi, cei mai deştepţi, cei mai talentaţi, cei mai haioşi, cei mai mâncăcioşi, cei mai inventivi, cei mai solidari, cei mai minunaţi oameni. Atât de apropiaţi încât am senzaţia că mă mut pentru a doua oară de acasă. Atât de dragi încât mă gândesc că nu se poate să nu mi se facă dor, să-i revăd la o bere, la un tenis, la o plimbare.

Şi oricât de greu ar fi să plec mi se zbate în suflet îndemnul de a păşi pe alte cărări, necunoscute, surprinzătoare, altfel. Am terminat cu o Viaţă. Next!

Taxi - Un sfarsit e un inceput

Asculta mai multe audio diverse

Festivalul fumului

2011-05-22T19:34:00.003+03:00

Şi au fost “Baladele Dunării”, ediţia a XV-a. A cincea la care am asistat. Noi. În prima seară, cea de concurs, nu am reuşit să ajung din cauza jobului, dar am sperat să-mi fie ăsta motiv ca să aplaud mai vârtos în cea de-a doua. Mi-au spus unele persoane că au fost concurenţi foarte puţini şi „răguşiţi” dar am sperat - din dragoste pentru folk - să-şi fi pierdut cei dintâi urechea muzicală. În zadar! Concurenţii chiar au fost mai puţini şi mai prost pregătiţi ca niciodată. Şi ceea ce mă intrigă în toată povestea asta este că juriul a acordat şi anul acesta, la fel ca şi anul trecut, un premiu nemeritat Galaţiului în numele căruia participă tot felul de băieţaşi care zăngănesc la chitară.

Locaţia festivalului a fost foarte nimerită. Grădina Muzeului de Artă este frumoasă şi plină de verdeaţă în perioada asta. Scaunele au ajuns cam pentru toată lumea, toaletele ecologice au fost - trebuie s-o spun! - peste limita oricăror aşteptări de curate şi parfumate. Daaarrrrr scena au amplasat-o departe de ochii publicului şi mult prea jos! Abia dacă i-am zărit printre pletele şi umerii celor din faţa mea pe oamenii care au avut ceva de spus sau de cântat la microfon. Ca să nu mai spun că libertatea spaţiului a însemnat pentru cei mai mulţi şi libertate de mişcare, de foială adică. Şi că cel mai apropiat coş de gunoi l-am găsit abia dincolo de gardul muzeului, în stradă.

Candidat fără concurenţă la secţiunea Bâlbe, prezentatorul Hippy a reuşit să-i boteze pe Dinu „Gândul” şi pe „Emanueala” Turcu, nu înainte să ne ureze ceva din inimile lui, că cică ar avea două. Când a pronunţat pentru a nu-ştiu-câta-oară cuvântul PRACTIC care, practic, i-a fost un tic verbal imposibil de trecut cu vederea, practic am izbucnit cu toţii în râs.

Şi poate că ar fi cazul să încep să scriu despre cât de minunat este Nicu Alifantis dacă nu m-ar reţine un detaliu care ne-a condimentat seara la modul gri-sufocant. La Festivalul „Baladele Dunării”, organizat anul acesta în aer liber, jumătate din public a înţeles că trebuie să vină cu rezerve de ţigări, că e liber la fumat! Idioţii din jur - şi n-o să-mi scuz apelativul nici măcar faţă de cunoscuţi - au ars ţigară după ţigară, fără să ţină cont de ceilalţi oameni care veniseră acolo pentru muzică, nu ca să le inhaleze fumurile.

La final, că finalul este motivul pentru care am îndurat toate cele povestite mai sus, am avut parte de un recital Nicu Alifantis & ZAN atât de frumos precum mi-aş fi dorit să fie întreaga seară. Recital care, desigur, a fost întrerupt înainte de vreme de o ploaie obraznică. Înainte însă ca norii să-şi facă de cap am avut parte de o surpriză demnă de toată admiraţia: organizatorii au lansat o sumedenie de lampioane zburătoare care au plutit către înaltul cerului până când le-am putut confunda cu primele stele ale nopţii.

Până la anul încerc să-mi păstrez credinţa în folk şi dreptul de a respira.

Vintage, folk, lectură şi de la capăt

2011-05-17T12:08:00.005+03:00

Adică mai aud pe unul şi pe altul, încântaţi că sâmbătă cântă Voltaj. Şi strâmb din nas. Pentru că sâmbătă este ziua când vom da o raită pe la Târgul de Vintage de la Monarch, apoi, la 17,30 fix, ne vom prezenta în Grădina Publică - la ora de lectură în aer liber , după care vom traversa strada - în curtea Muzeului de Arte Vizuale - la Festivalul de Folk "Baladele Dunării".

Fuck Yeah, Book Arts!

2011-05-07T00:19:00.007+03:00

Imaginea este de aici, un site pe care nu mă pot abţine să-l împărtăşesc. Enjoy!

We no speak italiano

2011-04-28T20:26:00.005+03:00

N-am să povestesc despre vacanţa în Italia, n-am să zic nici cât de grandios este Domul din Milano,
nici cât de fals e balconul Julietei din Verona, nici cât de aglomerată este Veneţia.

Voi spune doar că am întâlnit pe străzi mai multe biciclete decât maidanezi în Galaţi.
Că pe unele acoperişuri de bloc verdele este mai bogat decât în grădinile din jurul blocurilor noastre. Că am mestecat pe îndelete şi mi-am băut cafeaua tihnit în toate restaurantele şi cafenelele în care fumatul este strict interzis.

mai multe poze aici

Vreau să rămân în şosete

2011-03-28T10:55:00.008+03:00

Am fost vineri la concertul Taxi dintr-un club căruia n-am să-i fac reclamă acum. Despre trupă, despre atmosferă şi despre cum au cântat este de prisos să le mai povestesc celor care i-au văzut concertând măcar pe youtube. Ceilalţi n-au decât să descopere.

Până să înceapă cântarea am evaluat din priviri mulţimea care se perinda prin clubul cu pricina. O turmă de adolescenţi pasionaţi până în măduva oaselor de muzică, alcool şi tutun. De prima nu sunt totuşi sigură. Chiar în faţa mea o puştoaică a stat tot concertul cu aifonul în mână, butonând semeseuri, postând pe feisbuc şi cetuind cu individa de lângă ea. Cred că aştepta, totuşi, un alt soi de taxi.
Despre Dan Teodorescu - cel care a spus acum ceva timp "Mulţumesc contemporanilor mei în comparaţie cu care nu mai par tâmpit" - doar cuvinte de laudă. Sincer, nostim, profund, imprevizibil, şarmant, comic, artist. A cântat de la cele mai vechi până la cele mai noi piese oferind drept bonus coverul unei arhicunoscute piese lascive. În varianta Taxi!

Rumegătorul de elită

2011-03-20T20:22:00.005+02:00

poza de aici

Maxilarul îi freamătă întruna. Urmărindu-l ai putea deduce că molfăie în ritmul ceasului, a unei melodii sau - de ce nu? - a gândurilor care i se învârtesc prin minte. Îi vei zări cu siguranţă „obiectul muncii” printre dinţi şi te vei întreba, retoric, de unde apucătura asta enervantă.

Om veşnic dotat cu gumă de mestecat, rumegătorul profesionist se evidenţiază prin abilitatea de a-şi plimba masa cleioasă prin gură în vreme ce vorbeşte, fumează, bea sau mănâncă. Poate chiar şi când doarme. Poate şi când sărută. Beah! Nu se va simţi vreodată eclipsat de cei care gândesc cu gura închisă, nici de cei care mestecă o gumă numai câteva minute. Impotenţi dom’le!

Rumegătorul de elită - un el sau o ea - se priveşte adesea în oglindă. Îşi aranjează părul, machiajul şi cască gura să verifice dacă nu i-a rămas ceva printre dinţi. Îşi admiră zâmbetul sacadat, se taie de vreo două ori la bărbierit sau îşi dă cu ruj pe jumătate de faţă. Dar nu se opreşte din mestecat nici măcar atunci când intră sub duş şi îi pătrunde apa în gură. Aude adesea critici de la cei apropiaţii - cum că mestecatul îi este un tic bolnăvicios - şi îi ia în râs spunându-şi în sinea lui că sunt invidioşi pe harul lui. Ar câştiga cu siguranţă medalia de aur la molfăit.

Personajul a cărei limbă nu suferă vreodată de singurătate şi-a înscris în palmares recordul de a fi degustat toate mărcile şi aromele de gumă. Este complet satisfăcut numai de cele care îşi păstrează volumul şi nu reţin impurităţi. A citit undeva pe net că mestecatul ajută la concentrare şi reduce stresul aşa că după un scurt calcul şi-a trecut în CV: concentrat 100%, nici urmă de stres. Visează, desigur, la jobul ideal. Agent de vânzări pentru gumă de mestecat.

Cu teama în buzunar

2011-03-17T12:11:00.005+02:00

În ziua în care voi prinde peştişorul de aur îl voi sechestra până îmi va îndeplini dorinţa de a pătrunde, preţ de câteva ore măcar, în mintea unui bărbat. Pentru că nimic din ceea ce aud sau văd sau citesc nu îi poate justifica pe indivizii care hărţuiesc femei doar pentru că le face plăcere. Doar pentru că în mintea lor - zic eu - se petrece cu totul altceva decât în realitate.

Mă plimbam ieri pe Faleză cu privirea pierdută printre valurile mereu tulburi ale Dunării. Eram doar eu şi pantofii care mă strângeau. După ce m-am depărtat de apă am început să disting tot mai bine un ţăcănit în urma mea. L-am identificat undeva departe, în copilărie, pe când aveam şi eu la spiţele roţilor de la bicicletă nişte chestii din plastic care trăncăneau sacadat. Am privit înapoi peste umăr şi am văzut un ins îmbrăcat în trening alb (nu mă întrebaţi de ce, pur şi simplu nu sufăr treningurile albe!). Din toată lăţimea aia de trotuar aproape pustiu de la P-uri - că pe acolo mă aflam deja - omul mergea taman pe urma paşilor mei.

Mi s-a adresat la un moment dat cu „domnişoară, aveţi ceva alb în păr” şi m-am lepădat de presupusa pânză de păianjen din mers, spunându-mi că asta îi era grija. Dar l-am auzit apoi din nou: „la ce să se uite şi bărbaţii ăştia...” Şi am mărit pasul şi aşa torturat de încălţările de primăvară. Am auzit sunetul roţilor de bicicletă în continuare, mai departe ori mai aproape. Am luat autobuzul pentru două staţii şi l-am văzut pedalând în urma lui. Am coborât şi i-am simţit privirea urmărindu-mă până când am intrat în clădirea în care lucrez.

De indivizi din ăştia am tot avut parte de-a lungul timpului şi sunt convinsă că nu există femeie care să nu fi avut de-a face cu ei. Bine-nţeles, femeie-pieton, vinovată de expunere cotidiană fără partener. Femeie care speră că mergând pe jos şi-ar mai risipi din gândurile negre şi ar mai topi din cele câteva kilograme în plus. Femeie care străbate la pas oraşul din magazin în magazin. Femeie care are dreptul neîngrădit la a păşi fără teamă pe străzile aşa-zis civilizate.

Într-o lume în care muieri despuiate, mahalagioaice şi provocatoare sunt afişate peste tot nici decenţa nu te fereşte de a deveni ţinta unei hărţuiri nejustificate. Desigur că în mintea celor care îşi caută prada la întâmplare, pe stradă, nu există vreun pic de logică. Nu există refuz sau respingere, nu există ruşine sau regret.

Eşti obligată să îţi incluzi teama în programul de zi cu zi. Să trăieşti cu ea în buzunar şi să te chinui să o sugrumi de câte ori vrea să evadeze. Să rememorezi mişcări de autoapărare reţinute din filme şi să te rogi, fără adresă, să nu fii obligată să le pui în practică. Să îţi dregi vocea pentru un strigăt de urgenţă, mult mai la îndemână decât un 112. Şi să te întrebi, cu un nod în gât, cum ar fi dacă tembelul din miezul zilei, din mijlocul oraşului, ar apărea din nou când mergi seara acasă.

În lumea gravidelor

2011-03-11T13:05:00.005+02:00

Motto via messenger: „Eu cred ca sâmbătă o să nasc”

Dacă nu ştie să meargă, să vorbească, să mănânce cu furculiţa, să facă la wc sau să se îmbrace înseamnă că e bebe, nu? Că este hrănit şi că respiră pentru a-şi mări volumul într-atât încât gravitaţia să-i acorde dreptul la primul pas. Cam asta încape în mintea unei persoane care vede câte un pui de om mai rar decât un curcubeu.

Până acum vreo trei-patru ani nici nu mă gândeam că ar trebui să fac diferenţa între un copilaş de patru luni şi altul de un an. Adică erau amândoi cu mult sub vârsta la care am fi putut lega o conversaţie. Iar când te întâlneşti întâmplător cu unul sau ambii părinţi plimbându-şi odorul, cel mic te priveşte cel mai adesea cu un aer de „who the fuck are you” pe care arzi de dorinţă să îl poţi mima în faţa vreunui şef.

Dar vine o vreme când constaţi cu surprindere că ai în agenda telefonului mai multe nume de mămici decât nume de bărbaţi. Că mai toţi bărbaţii îţi sunt rude şi că mai toate mămicile nu erau nici măcar neveste pe când le-ai cunoscut. Că ai fost martoră la procesul de rotunjire a pântecelor, că le-ai învăţat poftele şi toanele, că ai memorat atâtea nume de prunci cât să umpli un loc de joacă.

Fertilele veşti le-am aflat în staţii de autobuz, pe messenger, prin sms ori de la vestitorii primăverii şi le-am transmis mai departe cu bucurie, că mai vine un pitic pe lume. Numai eu ştiu cât de greu este să păstrezi un asemenea secret! Le-am sunat pe viitoarele mame întrebându-le de sarcină cu aerul că înţeleg perfect ceea ce îmi povestesc. Până când am început să pricep şi să reţin cum e cu analizele, cu greţurile, cu vitaminele, cu ecografiile, cu săptămânile, cu naşterile.

M-am mirat de femei cu pântecele cât un pepene care se mai mişcau încă cu graţie şi echilibru şi de mame cu braţe de fier care îşi poartă ghemotoacele de pe un braţ pe altul cu uşurinţa cu care manevrezi o pernă de puf. De femei care au învăţat să-şi programeze viaţa la fracţiune de secundă, la grad Celsius, la centimetru. Ca să îi fie bine celui mic. Am învăţat despre orare de somn, despre tehnici de hrănit, despre tradus gângureli şi despre dovezi timpurii de afecţiune.

În lumea oamenilor care aduc pe lume alţi oameni totul pare mai pur, mai luminos şi mai profund. Cel puţin în preajma celor pe care îi ştiu eu. Mâine o să naşti, nu? În sfârşiiiit

Exagerări

2011-03-09T10:58:00.005+02:00

N-am fumat niciodată, nici măcar n-am tras din ţigară cât să simt aroma tutunului arzându-mi gâtul. Am rezistat cu stoicism la afirmaţiile începând cu „n-ai tupeu” ale prietenelor care încercau să mă atragă către viciul de care nici ele nu prea aveau habar. La îndemnuri insistente şi întrebări iscoditoare am explicat întotdeauna, fără să fiu vreodată înţeleasă: nu vreau să fumez pentru că este foarte probabil să-mi placă! Şi-apoi nu o să mai renunţ niciodată...

Încă de pe acum jumătate din viaţa mea am realizat că am o predispoziţie către exagerări. Că asta mă va ajuta uneori şi mă dezavantaja adesea. Acum, după ce am sorbit tone de cafea, după ce am văzut seriale pe nerăsuflate, după ce m-am trezit nopţi la rând pentru un joc online, mă gândesc să mai insist şi în alte direcţii. Undeva la limita paşnică între viciu şi tupeu.

P.S. M-am lăsat de fffff...farmville!

Şterge praful, dacă trebuie...

2011-02-25T13:33:00.005+02:00

”Şterge praful, dacă trebuie! Dar oare n-ar fi mai bine / Să pictezi un tablou sau să scrii o scrisoare, / Să coci o prăjitură sau să plantezi o sămânţă, / Cântărind diferenţa între a vrea şi a avea nevoie? / Şterge praful, dacă trebuie, dar vezi că nu prea e timp / Când sunt râuri în care să înoţi şi munţi pe care să te caţeri, / Muzică de ascultat şi cărţi de citit, / Prieteni de iubit şi viaţă de trăit. / Şterge praful, dacă trebuie, dar lumea e acolo afară, / Cu soarele în ochii tăi, cu vântul prin părul tău, / O fulguială de zăpadă, o răpăială de ploaie. / Această zi nu se va mai întoarce niciodată. / Şterge praful, dacă trebuie, dar ţine bine minte: / Bătrâneţea va veni şi ea nu e întotdeauna blândă. / Iar când va fi să te duci, şi va trebui să te duci o dată şi-o dată, / Tu, chiar tu însuţi, vei lăsa în urma ta mult praf.”

Poezia este scrisă de Rose Milligan şi mi-a venit în minte imediat ce am început să modelez cu degetul praful care mi s-a aşternut pe tastatură. E neagră, vina ei!

Iniţial m-am aşezat aici cu gândul la o postare numită categoric TRIUMF, ilustrată cu minunata sticlă galbenă care m-a salvat din chinurile curăţeniei. Asta pentru că ultimele experienţe în domeniu m-au făcut să achiziţionez un întreg arsenal de soluţii cu pulverizator, de perii şi periuţe, până chiar şi odiosul burete din sârmă.

N-am fost niciodată adepta unui cămin-muzeu sau, mai bine spus, nu a unuia care să dureze mai mult de o zi. Adică facem astăzi curăţenie până în ultimul colţ pentru ca mâine s-o luăm de la capăt cu dezordinea. Sau hai să aranjăm totul că ne vin musafiri, ori hai să facem paturile că vine popa cu ajunul.

În raziile de şmotru am fost uneori chiar aberantă, până la a-mi tortura familia să respecte cu stricteţe reguli impuse de mine. Că aşa vreau eu să fie, perfect! Dar asta se întâmpla pe când eram o adolescentă dictatoare cu prea mult timp nefolosit. Între timp s-a mai aşternut praful peste concepţii şi peste rafturi. Am preferat să-mi petrec sâmbetele ţinând în mână o paletă de tenis de masă în schimbul spray-ului pentru mobilă, să mai fac o plimbare până la muntele de vizavi în loc să fugăresc aspiratorul prin casă. Să amân indiferentă îndreptarea dezastrului pe care îl provocasem în propriul univers locativ. În fine, ideea era că m-am format ca un amestec ciudat de perfecţionism şi haos în ale curăţeniei şi mi-am asumat laude şi critici deopotrivă. Dar aş fi înclinat mai degrabă să mă desconsider şi să-mi asum orice pată în calea imaculatului până când mi-am schimbat domiciliul o dată şi încă o dată.

Dacă mi-ar fi spus cineva că maşina de spălat sau frigiderul au capacitatea să mucegăiască - aşa... ca... bulionul - aş fi spus probabil că daaaa, la ora de chimie, în laboratooooor, poooate că s-ar putea demonstra. Adică pe oameni ar trebui să-i ducă mintea să le păstreze cu uşile deschise, nu? Şi ar trebui să înveţe până la vârsta majoratului noţiuni elementare de curăţenie: cum că şi făraşul, găleata de gunoi sau cea în care se stoarce mopul îşi merită recompensa de a fi spălate din când în când.

Într-o criză de exasperare am început să fac sondaj pe messenger întrebându-le pe gagici: „Mă, tu îţi speli vreodată sertarul de la maşina de spălat?”. Nici nu am idee (dar cu siguranţă voi verifica!) dacă au scris asta în manualul de utilizare, însă ar trebui să menţioneze cu majuscule, pe prima pagină, că maşina - fie ea de spălat - nu ştie să se spele singură. Că nu îşi curăţă surplusul de detergent din sertar şi jegul care se adună în orificiul în care intră sertarul, că nu îşi spală singură petele de pe butoane ori de pe sticlă, că nu îşi scoate singurică monedele rătăcite în garnitura de cauciuc.

Aici unde locuim acum am descoperit că pe unii oameni nu îi atrage deloc ideea de a-şi curăţa întrerupătoarele, prizele şi ştecherele de amprentele pe care le-au lăsat cu mâinile murdare. Că mai păstrează încă pe mobilă şi pe geamuri amintiri de la ultima văruială şi colecţionează pe pervazul ferestrei toate particulele de praf în speranţa că vor planta florile direct acolo, făcând economie de ghivece.

Într-o epocă în care magazinele oferă mai multe produse de curăţenie decât ar încăpea într-o casă, mă simt nevoită să-mi iau câteva zile de concediu ca să dau de capăt nesimţirii celor care au locuit înainte aici. Rămân o admiratoare de necontestat a versurilor cu care am început, dar mă foarte îndoiesc că persoane care nu sunt în stare să spele un geam sau o chiuvetă sunt capabile să aprecieze vreo categorie a artei sau vreo minunăţie a naturii.

P.S.

The social network

2011-02-01T12:33:00.004+02:00

Desen de Monica Zanet

Oricât mi-aş tortura amintirile nu reuşesc să localizez momentul în care am folosit întâia oară internetul. Ştiu că la 14 ani am intrat pentru prima dată într-un net-cafe şi-mi amintesc că în următorii ani mi-am cheltuit toţi banii de buzunar pe conversaţii tembele cu utilizatorii ai mIRC-ului. M-am învârtit o vreme în cercul ăla de internauţi începători şi hormonaţi până mi-am dat seama că toate conversaţiile conduceau, inevitabil, la o propunere de întâlnire. Şi am abandonat încet încet asl-uri şi maimuţăreli în favoarea infinitului de texte şi imagini interesante care înfloreau pe net.
Aseară - uitându-mă la „The social network” - mă gândeam cât s-au schimbat internetul, tehnologia şi oamenii. Şi mă întrebam până în adâncul conştiinţei: pentru ce oare mi-am făcut toate conturile pe yahoo messenger, prieteni.ro, hi5, netlog, facebook şi câte au mai fost? Nu ca regret sau reproş, pur şi simplu ca analiză a ideilor care îl mână pe un individ să-şi afişeze identitatea pe net asociindu-i şi fotografii personale. Să împărtăşească trăiri şi gânduri cu nişte prieteni virtuali, la urma urmei nişte alţi indivizi care se întâmplă să fie on-line în acelaşi moment.
Am recunoscut şi m-am bucurat întotdeauna că sutele de ore petrecute în faţa calculatorului nu sunt în zadar, că am cunoscut prin intermediul maşinăriei ăsteia atâţia oameni cu care în alte împrejurări nu aş fi avut cum să mă intersectez, că am citit texte şi informaţii care altfel nu mi-ar fi fost la îndemână, că am trecut cu privirea peste fotografii care mi-au tăiat răsuflarea. Că găsesc toate reţetele din lume pentru experimentele mele din bucătărie şi sinonime la toate cuvintele care nu-mi plac.
Dar, revenind la social network, mă întreb ce-i atrage pe oameni în socializarea asta colectivă şi ce anume le dă încrederea să îşi afişeze atât de despuiată identitatea. Ba mai mult, ce sentimente îi macină atunci când povestesc tuturor şi nimănui lucruri personale pentru care aşteaptă like-uri şi comentarii? Ce se petrece în mintea lor când aruncă în neant declaraţii fără destinatar, mărturii de neiubire, mesaje comemorative, sms-uri neexpediate, insulte fără adresă, simulări de stări de spirit sau planuri de viitor ori de trecut?
Am citit ieri pe wall-ul unei tipe că facebook-ul este singurul loc unde poţi vorbi cu un perete fără să fii considerat nebun şi am apăsat automat pe like, în semn de aprobare. Pentru ne-nebunia noastră colectivă. Şi totuşi e un simptom de boală care ne încearcă astăzi pe toţi, molima socializării...

2011-01-11T22:59:00.001+02:00

Cartea din geantă

Jurnal de bord

2011-01-04T12:01:00.005+02:00

2 ianuarie 2011

După îndelungi butonări ale calculatorului mă apucă hărnicia. Duminică în amiaza mare. (Cu siguranţă văd şi sfinţii că nu mai reuşesc în altă zi.) Elimin nişte praf, aranjez câteva haine în dulap şi îmi forţez mai departe norocul: „Lauuu, nu-i aşa că dai şi tu puţin cu aspiratorul!?”. Pe bune, chiar era cazul. Şi în timp ce lustruia el de zor covorul auzim nişte poc! poc!-uri insistente.

Credeam - eram chiar convinsă - că ne bat vecinii în perete. Din păcate scenariul meu era de-a dreptul blând şi ireal. Pe hol, deasupra uşii de la intrare, siguranţele noastre ardeau. Pocneau de zor, chiar ritmat. Laurenţiul curajos a dat fuga imediat şi a apăsat un buton încins, nu că asta ar fi potolit flacăra sau ar fi îmblânzit fumul care înnegrea nemilos peretele. După ce am anihilat micuţul incendiu şi am eliminat pe rând ipotezele care se bazau pe superstiţii, blesteme sau păcate am căzut amândoi de acord că nu avem talente electriceşti.

3 ianuarie 2011

Lunea mai venim cu picioarele pe pământ. Magazinele cu siguranţe noi îşi deschid larg porţile, electricienii încep să răspundă la telefon iar curentul nostru electric pare să capete o nouă şansă la viaţă. Facem totuşi cafea şi mâncare la lumina lanternei, spălăm vasele pe ghicite şi ascultăm muzică la difuzoare cu baterie. Trăiască tehnologia!

După o pană de 22 de ore ne primim înapoi dreptul de a consuma electricitate. Apăsăm cu un pic de teamă întrerupătoarele, introducem mai cu grijă ştechere în prize şi butonăm iarăşi calculatoare.

2010-12-26T10:46:00.000+02:00

Autodictare

2010-12-14T12:24:00.005+02:00

M-au chemat să spun poezia. Dar i-am rugat să lase stilourile jos şi să asculte o alta. Nici n-au vrut să audă. Au plecat. Aşa că am scris-o totuşi pe cea dorită de ei, ca să dovedesc că o ştiu. Şi am tăiat cu două linii îngroşate părţile care nu-mi plăceau şi le-am modificat între paranteze după bunu-mi plac. Am vrut să le trimit la final câte o copie, căci nu-mi era teamă de notele proaste. Dar mi-am dat seama că adevărata mea pierdere ar fi că nu vor putea vreodată înţelege ce am vrut de fapt să le-arăt. Şi m-am întristat de oamenii care îi apreciază doar pe cei care sunt în tiparele lor.

Pasărea Colibri - Înţelegere

Asculta mai multe audio diverse

Aripi pentru Alexandra

2010-12-06T15:37:00.004+02:00

"Există multe poveşti despre îngeri.

Îngeri frumoşi cu aripi mari, copii frumoşi şi bucălaţi cu aripi albe şi frumoase în spate. Cei ce o cunosc pe Alexandra-Ecaterina în vârstă de 5 ani pot spune despre ea că este un îngeraş parcă desprins din poveste, cu glas cristalin şi suflet pur, trimis de Dumnezeu printre noi să ne bucure şi să ne lumineze. Însă soarta i-a pus greu viaţa la încercare în a doua zi de Paşte, în data de 5 aprilie 2010. Alexandra se întorcea liniştită în maşină cu bunicii din vacanţa de Paşte când, din cauza unor probleme tehnice, maşina a derapat de pe şosea şi s-a răsturnat pe un drum spre Braşov. Nimeni nu a păţit nimic, mai puţin fetita Alexandra-Ecaterina, care dormea liniştită alături de îngeri în scăunelul ei de copil. În şocul răsturnării, mânuţa stângă a Alexandrei a fost practic smulsă.
Numai Dumnezeu a aranjat ca în minutele următoare să apară un medic care să îi oprească hemoragia şi o ambulanţă care a dus-o de urgenţă la Spitalul de Pediatrie din Braşov. După ce starea ei a fost stabilizată, Alexandra a fost dusă rapid la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti însă mânuţa ei nu a mai putut fi salvată. Astfel, Alexandra a trecut într-o săptămână prin trei operaţii foarte dificile.
Acum starea Alexandrei este bună, rănile fizice se cicatrizează, însă cele sufleteşti lăsate ei, părinţilor şi bunicilor sunt vizibile în ochii lor trişti. Sunt plini de credinţă în Dumnezeu şi speră că ajutorul Său va continua şi că Alexandra va avea o copilărie şi o viaţă frumoasă şi normală, ca noi toţi. Proteza de care Alexandra are nevoie este una bionică, foarte dificil de realizat, însă vitală pentru ca dezvoltarea Alexandrei şi a coloanei sale vertebrale să se facă normal, fără urmări fizice mari. Această proteză bionica costă peste 50.000 de euro şi pentru că fetiţa este în creştere, proteza va trebui înlocuită o dată la câţiva ani.

Haideţi să fim îngerii păzitori şi ajutători ai Alexandrei!

O sumă mică donată poate fi o mare şansă pentru Alexandra, şansa de a avea din nou o viaţă frumoasă, de a se putea bucura din nou şi juca cu frăţiorul ei mic de doar un an, de a nu-şi mai întreba părinţii îndureraţi unde este mânuţa şi de ce acest coşmar nu se termină odată…
Orice sumă de bani pe care o veţi dărui este importantă. Haideţi să investim în zâmbetul unui înger câte o picătură şi cu siguranţă toate eforturile noastre vor fi răsplătite."

http://totipentrualexandra.blogspot.com/

Quit ...ing

2010-11-09T00:37:00.008+02:00

* poza este luată de aici

Te-ai supăra dacă ţi-aş folosi telefonul mobil? Îmi împrumuţi ceaşca ta de cafea? Ai cumva o batistă? Te deranjează dacă îi schimb pempărsul copilului pe biroul tău? Pot să îţi probez pantofii? Îmi cumperi nişte supozitoare? Mă ajuţi, te rog, să-mi prind cercelul în nas? Ai văzut pisica moartă?

Dezgust şi încremenire, inhibiţie şi resemnare. Oameni care pun întrebări fără să se gândească o clipă că-i invadează celuilalt prejudecăţile şi îl forţează către limite şubrede.

Pot să fumez? Te deranjează dacă îmi aprind o ţigară?

Dezgust şi resemnare. Oameni care întreabă doar ca să-şi deschidă gura însetată de fum, fără să se gândească un sfert de clipă că-i invadează celuilalt sănătatea. Indivizi care şi-au însuşit indiscutabil aerul dimprejur şi, inevitabil, plămânii care îl respiră.

Am cunoscut mulţi fumători în preajma cărora am petrecut cantităţi variate de secunde, minute sau ore. Cu toţii au aerul că... au aerul! Că e al lor carevasăzică, că l-au angajat să le poarte rotocoalele cenuşii către cer. Că fumul ăsta chiar se duce atunci când pare că se duce. Că plămânii celui de alături contează mai puţin decât propriul viciu.

Şi ştii ce mă enervează cel mai tare? Că îmi spun NEFUMĂTOARE! Ar trebui, la fel de bine, să îmi spună NEALCOOLISTĂ şi NEDROGATĂ dacă vor să mă definească prin ceea ce nu sunt. Dar eu îmi vreau, mai presus de toate, sănătatea şi m-am săturat să inhalez fumigene scârboase!

Vă proclamaţi fumători, fără să adaugaţi două ne-uri înainte sau, mai simplu, nechibzuit în paranteză. Vă practicaţi viciul fără să ţineţi seama unde şi cu cine vă aflaţi. Consideraţi fumatul o necesitate, un drept. Mai presus de dreptul altuia la aer curat. Cereţi pauze de ţigară, compartimente pentru fumători, scrumiere în toate restaurantele, locuri pentru fumat în sălile de sport. Transformaţi alei, holuri, trenuri, birouri, pieţe şi grădini în locuri îmbâcsite de tutun.

Eu m-am născut şi am rămas aşa. Nefumătoare. Nu am tras vreodată un singur fum de ţigară şi i-am catalogat mereu tot ca pe nişte ne... pei cei care o fac. Nu pentru că-şi distrug sănătatea lor, ci pentru că o distrug pe a mea. Nu pentru că le miros lor hainele, ci pentru că miros şi ale mele. Nu pentru că le pute părul, ci pentru că mie îmi vine să mă tund după ce plec de lângă ei. Nu pentru că ard ţigări, ci pentru că lasă oriunde mucuri. Nu pentru că fumează, ci pentru că degajă nesimţire.

Patru noiembrie, toamnă

2010-11-05T00:36:00.008+02:00

Arămiul frunzelor îmbrăcate în soare sfidat de un fluture lămâi rătăcit de anotimpul lui.

Un pescar bătrân proptindu-şi momeala de-o cruce aplecată de valuri.
O pensionară savurând cancanuri pe o bancă din parc.
E bine în concediu... timpul mai are, parcă, răbdările lui.

Mă mir, deci exist

2010-10-04T13:20:00.004+03:00

Am trăit s-o văd şi pe asta: cerşetoare pe role!

Mai rămâne să-mi iasă în cale vreun vânzător ambulant de prezervative
şi să găsesc o ghicitoare în palmă on-line.
Apoi mă voi mira doar în gând, mai tainic ca o rugăciune, că tare înapoiată mai sunt...

(poza e făcută în alt oraş: cerşetor-artist)

Învaţă să spui NU

2010-09-21T14:00:00.003+03:00

Ţi-au citit, înainte să adormi, povestea cu „Fetiţa care l-a luat pe Nu în braţe” şi te-au învăţat că e greşit să refuzi. Că eşti prea mic pentru a lua decizii. Că trebuie să-i laşi pe alţii să hotărască în locul tău.

De mult nu-ţi mai aduc basmele somnul. Moş Ene vine acum cu griji şi termene-limită. Oamenii roiesc în jurul tău cu probleme şi întrebări la care aşteaptă să le răspunzi. Te-ai obişnuit să taci, crezând că liniştea lasă loc gândurilor să vorbească. Ţi se pare că stinghereala din privirea ta blândă şi neliniştea de pe fruntea-ţi senină grăiesc asemănător cu inflexiunile vocii. Că ceilalţi vor înţelege - dacă eşti de acord sau nu - fără să fii nevoit să le-o spui.

Oricât de bine intenţionat ar fi, oricâtă bunăvoinţă ar avea, fiecare om cântăreşte şi judecă cu propriile unităţi de măsură. Logic şi firesc. Unii s-ar putea să nu-şi dea seama că greşesc, alţii s-ar putea să nu realizeze că au întrecut măsura. Nemulţumirea şi indignarea ta vor fi mute, invizibile, zero... dacă nu le rosteşti.

Învaţă să spui nu dacă ceva îţi displace. Blând şi senin, aşa cum eşti tu. S-ar putea să constaţi cu mirare că unii chiar îţi pot înţelege punctul de vedere. Vei cunoaşte, desigur, indivizi incapabili să respecte o altă părere decât cea a lor. Dar vei înţelege într-o zi că oamenii au început să vorbească pentru că pur şi simplu nu se mai puteau înţelege prin semne. Şi mare dreptate aveau.

Aniversare

2010-09-09T12:38:00.008+03:00

Am schimbat zeci de colegi şi de tastaturi, mi-am urmat drumul ba spre stânga ba spre dreapta la ieşirea din bloc, am învăţat patiserie, electrică, casierie, tehnoredactare, gestiune... Astăzi împlinesc şapte ani de când lucrez şi mă mint că mă întreţin singură. Nu-mi vine nici mie să cred, ba chiar am desenat săgetuţe - ca la clasa a doua - ca să fiu sigură că nu ies la socoteală mai mulţi ani decât trebuie.

Pe mine nu m-au întrebat vreodată ce-aş vrea să mă fac când voi fi mare. Nici nu mi-am dorit vreodată altceva decât doar să fiu mare, căci am ştiut că nu mă voi decide prea curând încotro s-o apuc. Nu am crezut niciodată în mine, dar am avut norocul să fiu înconjurată de oameni care m-au încurajat şi m-au susţinut atât de mult încât mi-am dat seama că nu au cum să greşească. M-am străduit din toate puterile să nu-i dezamăgesc şi aşa, mai mult împinsă de la spate, am îndrăznit să fac lucruri pe care nici nu le-ş fi visat.

Acum, după şapte ani, îmi schimb iarăşi tastatura şi programul de lucru. Nu şi colegii. Ştiu că mă voi descurca de minune! Le sunt recunoscătoare oamenilor care mi-au fost alături în clipele în care eram gata să renunţ: în primul rând Angelei pentru imensa încredere şi Elenei pentru că nu sunt singură pe lume, lui Tase care îmi citeşte gândurile şi are răspunsuri la toate întrebările, lui Laur care mă va ajuta să fac faţă unei noi încercări şi foarte multor alţi complici de serviciu, role, munte, petrecere, plimbare, conversaţie şi cafea. Vă mulţumesc dragilor :*

* foto B.C.

Cristina şi Ciprian

2010-09-08T13:12:00.004+03:00

(va urma)

Gogomănii via e-mail

2010-09-07T19:46:00.003+03:00

Nu mă pot abţine, fir'ar ele de mailuri!

"Interesant: Luna august 2010 are 5 zile de duminica, 5 zile de luni si 5 zile de marti. Asta se intampla o data la 823 de ani..Daca trimiti mailul mai departe la 8 persoane aceasta suma de bani iti va intra in 4 zile .Bazat pe Feng-shui-ul chinezesc. Cine opreste lantul, va avea ghinion in aceasta sambata!"

Adică m-aş încumeta să calculez dacă treaba cu 823 (de ani, nu de bani!) este reală. Dar nu-mi dau seama în ruptul capului dacă termenul ghinionului este în sâmbăta de după livrarea mailului sau în cea de după citirea lui. Ambiguu! În fine... Există şi alt feng-shui decât cel chinezesc!? :)

Târziu de august II (în variantă colorată)

2010-09-07T15:20:00.013+03:00

Am fost la Sibiu. De ziua lui Laur, la sfârşitul lui august. Ne-a uimit calmul acelui oraş în uichend şi am profitat să ne relaxăm şi noi. Restul poveştii în imagini. Scuzaţi-mi, vă rog, obiceiul pozelor verticale!

Dorinţe la superofertă

2010-08-20T17:00:00.005+03:00

Vă rog: nu mai propagaţi asemenea mesaje! Eu una încep să mă îndoiesc serios că expeditorii lor au discernământ...

A FUNCTIONAT !!!
Va salut pe toti si va anunt ca la mine A FUNCTIONAT ! Am avut o reusita nemaipomenita, la serviciu, exact la 4 zile!!! ...Si de atunci imi merge din ce in ce mai BINE!
Va multumesc, celor ce mi-au intors mesajul, ...si va urez numai bine!
Trimiteti-l mai departe!

Priveste poza si pune-ti o dorinta!

Am ales cateva persoane care au schimbat viata mea si carora cred ca le va placea acest mesaj. Te rog sa mi-l retrimiti (ai sa vezi de ce).. In cazul in care nu stii, Maica Tereza e cunoscuta ca sfanta micilor pasi, adica ea credea in a face mici lucruri bune in viata si cu multa dragoste.. Ea e reprezentata de catre trandafiri. Fie ca fiecare dintre voi care primeste acest mesaj sa fie binecuvantat.
Rugaciunea Maicii Tereza nu poate fi stearsa. Aminteste-ti sa-ti pui o dorinta inainte de a citi rugaciunea.. E tot ceea ce trebuie sa faci.. Nu sunt alte trucuri, trebuie doar sa o imparti cu altii si sa astepti sa vezi ce se intampla in a patra zi. Imi pare rau ca trebuie sa te fac sa-mi retrimiti mesajul, dar nu pot rupe acest lant. Rugaciunea este doar unul dintre darurile pe care le primim. Citeste rugaciunea.

Fie ca azi sa domneasca pacea ca sa ai incredere in Dumnezeu care
sta exact unde trebuie, ca sa nu uiti posibilitatile infinite ce se nasc din credinta, ca vei folosi darurile pe care le-ai primit, ca vei imparti dragostea care ti-a fost data, ca vei fi bucuros sa afli ca esti fiul lui Dumnezeu.
Lasa ca acesta prezenta sa-ti intre in oase si sa permita sufletului tau libertatea de a canta, dansa, ruga si iubi. El exista aici pentru toti si pentru fiecare dintre noi in parte.

Acum trimite acest mesaj la toate persoanele pe care le cunosti in urmatoarele 15 minute, neuitand insa sa mi-l retrimiti, eu contand ca nr. 1, ai sa vezi de ce.

Multumesc.
Iti doresc "Numai bine"!

Acum reciteşte acest mesaj cu voce tare, în faţa oglinzii, în următoarele 15 minute. Nu uita să te asiguri că nu te aude nimeni, asta e regula nr. 1. Ştii de ce? Eşti penibil!

Îţi mulţumesc şi îţi doresc numai bine, fără ghilimele! E clar că o duci tare rău dacă visezi să-ţi îndeplineşti dorinţele prin e-mail. E mult mai probabil să ai parte de una dacă bagi două degete în priză ;)

How beautiful you really are to me...

2010-08-17T04:27:00.002+03:00

Exact aşa îmi doream să se întâmple: dintr-o străfulgerare să mă lovească în creştet iubirea. Să văd flash-uri de stele verzi amestecate cu puhoi de inimioare roşii, să zâmbesc cum îmi şade mai bine şi să-l sun că mi-e dor. Nu-s copilăroasă şi nu îmi plac dulcegăriile, pur şi simplu am ştiut totdeauna că aşa am să mă îndrăgostesc. Că o să ne sufocăm o vreme în săruturi până când o rutină suavă se va instala în viaţa noastră. De data asta o să dureze, ştii? Ce bine îmi pare! Între noi şi doar noi fie vorba...

Zumzică

2010-08-12T23:11:00.003+03:00

Eu şi cu Lucu depănăm uneori amintiri din copilărie pe mess. Nu cu păpuşi, coroniţe şi brăţări din boabe de fasole... Îmi spune: Anuka, mai ţii minte melodia asta? Da măăăă, ce veche eeee... Dar pe asta o ştiai? Şi-o ţinem tot aşa o oră, două...

Asia, N&D, Andre, Genius, Valahia, Body&Soul, Non Stop, Angels, Bambi, Ana Maria, Van Noizz, Bere Gratis, Parlament, Talisman, Stigma, K1, Blondy, Uni-k, N5, Gaz pe foc, 3rei Sud Est, Animal X, Candy, Cristiana Răduţă, De La Vegas, As XX, HI-Q, Sweet Kiss, t-Short, Double D, Sing Sing BB, Dl Problemă, Elegance, Ovidiu Komornik, Oooops, Demmo, Amici, Akcent, Marcel Pavel, Proconsul, Holograf, Zob, Direcția 5, Vank, Taxi, Dana, Pepe, Miki, Boombastic, LA, Vama Veche, Jojo, Marijuana, Evrika, MB&C, Giglio, Voltaj, Bosquito, Fizz, Plus 2, Impact, Atac, Vița de vie etc.

În altă ordine de idei...

2010-08-11T04:03:00.003+03:00

Aş fi vrut să mă avânt către stele în leagănul meu albastru până voi fi uitat să merg, să plâng şi să iubesc. Să mă-nveţi doar tu întâiul pas, prima lacrimă şi veşnica dragoste. Asta visam. În realitate m-am legănat în zadar: mă iubeşte, nu mă iubeşte, mă iubeşte... nu, nu, nu... Te iubeşte?

Târziu de august

2010-08-09T23:46:00.003+03:00

Merele le mănânc cu cotor şi-mi port genţile pe umărul drept. Le surprind pe vânzătoarele de la covrigăriile cu mirosuri îmbietoare pentru că cer covrigi reci. Le uimesc de-a binelea pe cele de la magazinele de ţoale care mă aud că vreau o rochie pentru nuntă fără niciun detaliu lucios. Cică nu există... Pe naiba!

Ascult o oră, o zi sau o săptămână întreagă aceeaşi melodie până îi reţin şi cel mai tainic acord. Descos etichetele de la haine pentru că mă zgârie şi fundiţele de la chiloţi pentru că se fac urâte. Adorm în câteva secunde după ce pun capul pe pernă şi am veşnic câte-o vânătaie despre care nu ştiu de unde provine. Folosesc drept parolă un număr de telefon pe care l-am auzit la un moment dat în viaţă, nu l-am notat şi nu l-am format vreodată. Şi încă am mereu în geantă ruleta despre care nimeni nu înţelege la ce-mi foloseşte. Nici eu... Ah, şi să nu uit: detest Windows 7!

Nimeni n-a avut timp să descopere

2010-08-06T09:45:00.001+03:00

Mi-e dor...

Fată dragă...

2010-07-15T00:12:00.001+03:00

Asculta mai multe audio Muzica

Destăinuire

2010-07-08T01:35:00.003+03:00

Păşesc şoptit în sufletul meu şi-mi pun palmele peste ochi să nu-mi aud disperarea. E o ceaţă azurie acolo, brăzdată de nori sângerii încovoiaţi în semne de întrebare. Nici nu-mi mai dau seama dacă se-nlănţuie într-un şirag al îndoilelii ori dacă dăinuie fiecare în propria-i nesiguranţă. Dacă mă-ntrebi pe nepregătite ce mai fac nici n-am să-ţi răspund. Pentru că nu am ce. E un amestec de nerostit între aşteptare, tânguire, nădejde, rutină, exasperare, zbucium, resemnare...

Răbdarea mea se numără pe degetele de la mâini. O iau de la capăt în fiecare dimineaţă, dar se sfârşeşte inevitabil pe la ora ceaiului şi-atunci rămân cu palmele răsfirate, privind în gol. Cerşesc atenţie, afecţiune şi uneori câte-o îmbrăţişare. Mi se scurge pe faţă - ştiu bine - câte-o privire uşor galeşă, timidă, temătoare. Rămâne încleştată pe obrajii care nici gropiţe nu mai pot săpa de o vreme, peste care s-au aşternut straturi straturi de sclipiri deşarte.

Câte o dată pe zi mi se întâmplă să visez şi-atunci îmi doresc... dar nu pot spune, că nu se mai împlineşte...

Absurdităţi

2010-07-01T23:43:00.001+03:00

M-au purtat paşii către cimitir astăzi. Eram în trecere prin zonă şi-am zis să aprind câte o lumânare la mormintele celor ce-au fost... Mergeam într-o vreme adesea la plimbare prin Eternitatea. Nu că aş fi emo, satanistă, mironosiţă sau aparţinând altei categorii atrase cumva de vreun aspect al pădurii de cruci. E cel mai linişte acolo! De jur împrejur fotografii, cuvinte, verdeaţă, calm şi tăcere. O insulă în care au naufragiat oameni care ne-au fost cândva alături, o insulă peste ale cărei cărări pavate cu amintiri păşim în treacăt, tot mai rar. Un loc din păcate tot mai des vandalizat de haimanale pentru care numele dăinuind acolo nu înseamnă nimic. Eram obişnuită deja cu lipsa gărduţului care împrejumuieşte mormintele. Ştiam că-l fură şi-l tot înlocuiam ştiind că va dispărea din nou. De data asta am încremenit năucită. Au furat până şi plăcuţa de pe cruce, scoţând la iveală un dreptunghi de rugină - singura mărturie a timpului scurs. Indivizilor ăştia nici că le pasă...

Cinci

2010-06-28T16:30:00.008+03:00

David are medalie de „aur”, nu ştie nici el pentru ce, dar o poartă ţanţoş. Îşi asortează hainele cu papucii şi face pe micul Tarzan cocoţându-se oriunde îi trece prin minte. A primit cadou o undiţă de jucărie, cu magnet, cu care pescuieşte patru peşti magnetizaţi şi ei. Între timp descoperă tainele fizicii… cum că undiţa lui agaţă unele metale, adică monede, furculiţe, oale, până şi… „am pescuit chiuvetaaaa!” Evrika! Iau în considerare ideea că o să-şi înnebunească părinţii dar mă bazez pe faptul că jucăriile se strică repede. „I-a căzut clanţa”, zice şi râd de mor. Ce clanţă!? Aaaa, manivela! O punem la loc. David e isteţ, frumos şi trăsnit. O să-şi scoată din minţi învăţătoarea, presimt. Până atunci… abia are 5 ani şi o groază de jocuri de învăţat. „Să mai vii şi să-mi mai aduci dulciuri!” S-a făcut…

2010-06-28T00:42:00.001+03:00

Cică să mai scriu, nu? Să îţi poţi da seama dacă pe undeva mai trăiesc şi pentru sufletul meu ori dacă mă prăvălesc de-a dura printre orele asudate ale verii. Nu mai alerg după nimeni şi nimic, atât pot să spun. De data asta nu mai acuz oboseli sau sictir... e poate doar sfertul de secol care mă face mai... iunie... poate chiar şi iulie! Glumesc, bine-nţeles. Glumesc tot mai des şi plâng tot mai rar, mănânc fără pâine şi beau multă bere. Pe ici, pe colo repet aceleaşi greşeli care nu dăunează deloc sănătăţii. În minte mi se fixează idei obsedante pe care le ticăi cât e ziua de lungă între urechea stângă şi cea dreaptă. Tânjesc în surdină şi visez în taină. Rămân iremedial convinsă că poate... dacă... cineva... cumva... aşşş

Dusă cu pluta

2010-06-21T23:39:00.004+03:00

E o poveste pe care n-am mai apucat să o spun la vremea când am trăit-o. Însă rămâne o mirare - chiar şi pentru mine - cât de simplu reuşesc uneori să trec peste momente cărora de altfel aş fi jurat că nu le-aş face faţă. N-a fost nasol ci dimpotrivă, fascinant şi frumos.
Ai mei - familie şi prieteni - ştiu prea bine că cea mai mare frică a mea este de apă. Nu mă tem să mă spăl şi nici nu mă feresc să călătoresc cu vaporul. Mi-e frică pur şi simplu de oglinda unduitoare a apei atunci când sunt nevoită să-i tulbur moleculele la un nivel care îmi depăşeşte genunchii.
Împrejurările au făcut ca acum vreo trei uichenduri să particip la o ieşire cu caiacul pe Siret, până la Dunăre. Nu am pus întrebări înainte, pur şi simplu m-am bazat pe instinctul care îmi dicta că e în regulă să fac o mică nebunie. A fost atât de bine încât aş avea curajul să repet experienţa, bine-nţeles cu aceeaşi vestă de salvare strâns legată de mine. Ciudat cum aşa un accesoriu combate paranoia mea când vine vorba de valuri :)

Leapșă de 13

2010-06-14T01:54:00.004+03:00

Leapşa primită astăzi de la Andreea. Mi-am permis să o modific puţin după starea mea de spirit şi să-mi răspund la întrebări pe care nu le aveam în minte atunci când am deschis calculatorul. Uneori e mai bine aşa...

- Ia cartea cea mai la îndemână, deschide-o la pagina 8 şi scrie al 4-lea rând.
„- Pentru că la mine acasă este loc puţin...”

- Fără să verifici. Cât e ora?
0,30

- Acum verifică!
0,57 deja...

- Cum eşti îmbrăcată?!
În pijamale verzi

- Înainte de a răspunde la aceste întrebări, la ce te uitai?
La grădina mea de pe Farmville

- Ce zgomot auzi în afară de cel al calculatorului?
Foşnet copacilor, tunete... un început de furtună

- Când ai ieşit ultima dată şi cu ce ocazie?
Acum câteva ore. E plimbare mea de duminică seara, când plec de la serviciu.

- Ce ai visat ieri noapte?
Eram la liceu, dădeam examene. Iar!

- Când ai râs ultima dată?
Azi, în birou. Suntem mereu puşi pe glume, ştii doar...

- Ce ai pe pereţii încăperii în care eşti?
:)) Da' ce nu am!? O lampă de gaz (fără gaz!), harta oraşului, citate, fotografii, tablouri, icoane, rafturi...

- Dacă ai fi multimilionar peste noapte care ar fi primul lucru pe care l-ai cumpăra?
Un aparat de fotografiat

- Care este ultimul film pe care l-ai văzut?!
Mmmm, stai să caut pe gugăl. Am văzut mai devreme unul la Hallmark dar nu ştiu cum se numea. Mediumul. Și s-ar părea că e serial

- Ai văzut ceva neobişnuit astăzi?
Da, noul meu Windows 7! Mi-e imposibil să mă obişnuiesc cu el

- Ce părere ai despre acest chestionar?
E mult mai haios decât postarea pe care aveam de gând să o trântesc în noaptea asta. M-ai salvat :)

- Care ar fi prenumele fetiţei tale?
Miruna

- Şi dacă ar fi vorba de un băiat?
Mihai

- Spune-mi ceva ce nu ştiu încă.
Mâine dimineaţă îmi cumpăr sandale neapărat!

- Te-ai gândit să locuieşti în străinătate?
M-am gândit că aş putea să...

- Ce ai dori ca Dumnezeu să îţi spună când intri pe porţile Raiului?
Bună dimineaţa

- Dacă ai putea schimba ceva în lume (în afară de politică) ce ai schimba?
Nimic, nici măcar politica. O merităm din plin

- Îţi place să dansezi?
Îhâââm

- George Bush.
Hi, George!

- Ce ai văzut la televizor ultima dată?
Filmul de care-ţi ziceam mai înainte. Apoi l-am închis înainte să înceapă reclamele

- Care sunt cele patru persoane care ar trebui să primească acest chestionar?

Ar trebui... sau mai bine spus ar putea: Elennuka, Lucu, Monica şi Onutza. Dar din câte ştiu eu pe niciuna nu o preocupă genul :P

Poveste de adormit oamenii mari *

2010-06-03T23:33:00.004+03:00

”Bună ziua, sunt X-ulescu de la Kanal D şi vă anunţ că aţi fost aleasă prin tragere la sorţi pentru a participa la concursul Knorr...”, îmi vesteşte amabilă o voce masculină. Îmi vine să râd, mă încearcă o revoltă, dar mă stăpânesc şi intru în joc. Tipul îmi explică mai departe regulile concursului şi mă roagă să număr ambalajele produselor magice pe care le am acasă. Îi spun la nimereală că am vreo cinci şi mă anunţă plin de entuziasm că am câştigat tot atâtea zeci de milioane de lei vechi. Mă mai amuz câteva clipe de elanul lui „minţitoresc” şi schimb brusc registrul. „Credeai că m-ai păcălit?”, îl întreb, iar se data asta e rândul lui să râdă că l-am demascat.

Tânărul individ de la celălat capăt al firului lucrează ca operator telefonic. Aşa spune el! În traducere liberă asta înseamnă că îi operează pe credulii care îi pică în plasă. Îmi explică psihologia oamenilor avizi de câştiguri facile, care atunci când îl aud rostind cifre rotunde cu mai multe zerouri îşi pierd minţile. Pe unii îi păcăleşte să cumpere o cartelă telefonică şi să-i trimită codul de reîncărcare, pe alţii mai fraieri îi convinge chiar să îi vireze sume de bani într-un cont. „Le speculez şi eu cum pot slăbiciunea. Pot să fac şi 15 milioane pe zi, bani pentru care alţii muncesc o lună. Cu ce sunt eu de vină că m-am născut deştept?”, mă întreabă interlocutorul pe un ton inocent.

Continui conversaţia curioasă şi de-a dreptul fascinată de mecanismul pe care l-a pus în mişcare cel care încercase cu câteva clipe mai înainte să mă tragă pe sfoară. După zece minute de discuţie amiabilă începe deja să se destăinuie, să încerce să mă convingă că împrejurările l-au împins către munca necinstită, că e unica lui şansă de supravieţuire. Îl contrazic întruna şi încerc să-l ademenesc cu argumentele şubrede ale unui om cinstit când mi se dă în vileag cam fără voie. Mă lasă fără cuvinte!

Escrocul din telefon e hoţ cu acte în regulă, ca să-i zic aşa. Operează de după gratii şi face bani ca să o ducă bine acolo, că la închisoare e viaţa grea şi mâncarea nasoală. Este închis într-un penitenciar din Bucureşti şi îi plăteşte pe gardieni ca să îi dea voie să folosească telefonul mobil, să-şi poată continua afacerea. Are acces la internet, are televizor şi găseşte mereu idei noi prin care să-i jecmănească pe cei care pun mare preţ pe noroc şi speră să câştige la concursuri la care nici măcar nu au participat. „Şi în Biblie scrie că cel mai mare îl asupreşte pe cel mai mic. Biblia m-a învăţat”, se eliberează de orice vină falsul operator.

Atenţie, nu este o glumă! Aproape că m-a convins de nevinovăţia lui şi poate că m-ar fi convins că am câştigat marele premiu dacă aş fi folosit produsele de la firma cu pricina. Vocea nu îl trădează cu nimic pe Denis, sau care o fi numele real al celui cu care am vorbit jumătate de oră la telefon. Are fler şi dicţie şi cu siguranţă are un cont frumuşel în bancă. Banii fraierilor, cum spune el, cum recunosc şi eu. Struniţi-vă pofta de câştig că Denis e - vorba filmului - pericol public.

* titlul l-am împrumutat de la blogul Elenei

2010-06-01T22:41:00.003+03:00

În colţuri de dulap urme ale copilăriei împrăştie dorinţe de dat timpul înapoi. Măcar puţin de-ar fi să mă mai joc ca-n vremea în care nu ştiam că asta va avea să-mi lipsească cel mai mult pe lume. De arcul ăsta trebuie să vă amintiţi! În rest, fiecare cu jucăriile lui...

Hodoronc-tronc

2010-06-01T00:52:00.002+03:00

Aş vrea să mă pot ascunde, să afişez veşnic o drăgălăşenie soră cu linguşeala, să fiu numai miere, prietenă cu toate viespiile şi muştele. Aş vrea să mă port aşa cum se poartă, să salut ca zurgălăii şi să şuşotesc indescifrabil în unghiuri a câte nouăzeci de grade ale încăperilor semiobscure. Să cerşesc din priviri evaluări pozitive vizavi de ţoalele cu care mă afişez, să laud la rându-mi nu-ştiu-ce-uri însetate de aprecieri chinuite. Jur că asta-mi doresc cel puţin o dată pe zi, atunci când naturalul pentru care trăiesc se diluează în oceanul cotidianului de rahat.

Între a fi şi a nu fi mă încăpăţânez obsesiv să mă agăţ de cel din urmă. Să nu fac şi să nu dreg... Să nu le fac pe plac şi să nu îi pup în fund. Celor care aşteaptă să mă domesticesc prin forţa împrejurării le mai întorc încă spatele şi-i las să mă privească cum sunt de fapt. Invers!

Goana asta după succes şi faimă încă mă mai amuză. Datul din coate al unora care şi-ar sacrifica orice pentru visul care nici măcar nu le aparţine. Care la un trosnit din degete al mai-marilor-şi-mai-tarilor s-ar spulbera în van. Care i-ar face să realizeze pentru o clipă că de fapt nu au nimic din ceea ce le este în jur, că toate pier fără să aibă termenul de valabilitate notat.

Lălăiala mea de luni spre aproape marţi nu e depresie. Sunt eu, când nu mă mint că aş face parte din cercul în jurul căruia mă învârt. Într-o seară ca asta îmi privesc toate ceasurile care nu mai ticăie de-o bună bucată de vreme şi văd că-şi indică orele cu atâta convingere încât nici n-aş zice că timpul lor a stat. Mă opresc şi eu pe la unu fără un sfert şi aştept. El - tic, eu - tac, tac, tac...

Asculta mai multe audio Muzica

2010-05-31T00:00:00.002+03:00

Poate cineva mă va chema într-o noapte ca asta:
hai să alergăm prin ploaie...

2010-05-28T20:01:00.001+03:00

Asculta mai multe audio Divertisment

Mâzgăleli

2010-05-24T23:44:00.001+03:00

E o vreme în care m-aş încumeta să pornesc către orice creştet de munte, dar să mă ridic câteva clipe în vârful picioarelor ca să ajung până la vise nu reuşesc. Sunt zilele astea în care pornesc câte-un război cu fiecare gest, idee sau om, capitulând pe nerăsuflate înainte de a începe un altul. Sunt gânduri răzvrătite despre cum ar fi fost dacă n-aş fi fost... ce-aş fi putut dacă aş fi putut... care ar fi dacă aş fi... cine ar fi îndrăznit dacă aş fi îndrăznit... cum s-ar fi nimerit dacă s-ar fi nimerit...

Nu-mi place de mine. Mă îngrozesc în fiecare clipă de duşmănia cu care otrăvesc totul în jur doar ca să se asorteze cu norul din mine. Îmi aud replicile tăioase şi mă întreb cu vocea cea mai apăsată a conştiinţei putrede: cum am să repar vreodată ravagiul pe care îl fac acum?

De parcă lumea ar aştepta vreodată ca eu să reacţionez...

Mi-a plăcut tare mult de Alina la Baladele Dunării

Ca o dimineaţă

2010-05-18T00:43:00.001+03:00

Tu nu ştii că pe peretele în care soarele-şi reazemă dimineaţa câteva raze am patru dreptunghiuri semnate de tine. Cuburi de aer decupate, răsfoite, căutate şi recitite într-o zi în care albul sufocant al varului trebuia musai înviorat. Notasem o groază de citate pe hârtiuţe tăiate în forme de fluturi şi flori, dar ecoul lor rămânea surd, între ghilimele sugrumate de îndoială. Că poate oamenii care le-ar fi scris ar fi avut cu totul altceva în minte şi mai ales în suflet atunci când le-au aşternut pe hârtie.

Prospectul flacoanelor tale geometrice l-am descifrat treptat, de la o săptămână la alta, regăsindu-te în miezul lor şi uneori viceversa. Regăsindu-mă pe mine atât de adesea în conţinutul lor încât am început să cred în magia cuvintelor izvorâte din suflet. Creează dependenţă, să ştii! „Un prieten bun e ca o dimineaţă...” scriai tu, iar partea cea mai bună este că poate fi nenumărate dimineţi la rând! Nenumărate după-amieze, zile în şir...

Felicitarea mea vine cu zece zile mai târziu, zile în care mi-am răscolit amintirile întrebându-mă ce-ar fi mai bine să scriu. Când vine vorba de tine mi-e teamă mereu să nu spun prea puţin, să nu cumva să fie om care să afle în treacăt de existenţa ta fără să înţeleagă câţi oameni se simt norocoşi că te-au cunoscut.

În sufletul meu eşti dincolo de dragoste, admiraţie şi recunoştinţă o splendidă şi nemărginită minune. Îţi doresc să rămâi veşnic acelaşi om pe care noi toţi îl iubim pentru că mai este cineva care trebuie să te cunoască aşa. Să fii fericită, Angela!

Poveste pentru Pavel

2010-05-10T14:34:00.002+03:00

PAVEL are 6 ani şi locuieşte în Galaţi. Îi plac fluturii, desenele animate cu Tom şi Jerry, dar mai ales acordurile muzicii clasice. În urmă cu doi ani a fost diagnosticat cu autism atipic şi ar avea şanse de recuperare doar dacă urmează terapia adecvată.

Donează în urna mobilă, pusă la dispoziţie de Fundaţia "Inimă de copil", aflată la redacţia "Vieţii libere"

SAU

cumpără o invitaţie la spectacolul umanitar de sâmbătă, 15 mai, ora 19,00, care va avea loc la Casa de Cultură a Studenţilor din Galaţi. Un concert de flaut, folk şi alte momente speciale

SAU

depune o sumă în contul RO81INGB0000999900445265 (RON) deschis la ING pe numele mamei lui Pavel, Mirela Burhuc

Spune alături de noi „Povestea pentru Pavel”! Ajutandu-l pe el, construim punţi între noi!

http://www.viata-libera.ro/articol-Poveste_pentru_Pavel.html

Vis de primăvară

2010-05-05T02:19:00.001+03:00

Dimineaţă devreme începe isteria şi forfota dinaintea plecării. Un munte de haine pe care îl reduc întâi la jumătate, apoi la un sfert, rezultat la care mai adaug cinci perechi de şosete şi încep să îndes în rucsac. E prea mic, ştiu, e întotdeauna prea mic. Şi prea greu! Mai intră pe lângă ţoale o sumedenie de accesorii mai mult sau mai puţin folositoare - cu tot cu controversata ruletă, mâncare cât cuprinde, apă din belşug şi „vorbe de duh” la închiderea fermoarelor. Sunt echipată de parcă aş pleca la munte... Aaaa da’ chiar plec la munte! îmi reamintesc copleşită de icapacitatea de a manevra izoprenul, sacul de dormit şi rucsacul deodată.

Pe drum poveşti şi glume asezonate cu turtă dulce şi ocheade la ceas. Ajungem noaptea, clar, în hohote de râs pe seama unei emisiuni extramegasuperpretenţioase de la Radio Cultural care ne amuza mai ceva decât un stand up comedy. Montăm corturile la lumina farurilor, mâncăm la lumină de lanternă şi privim muţi de uimire puzderia de stele. Constelaţii de care auziserăm în treacăt la orele de geografie se lăsau ghicite cu ochiul liber pe bolta impresionantă de la Izvorul Muntelui. Răbdare să ai. Apoi program de somn scurt şi friguros, retezat brusc de gâlceava păsărilor de la munte care-şi fac gimnastica la răsărit. Luăm un mic dejun copios stropit cu trei în unu şi vişinată şi purcedem la drum. Ah, ce drum!

Mărturisesc că în primele două minute de urcat pieptiş pe un deal încăpăţânat am vrut să renunţ. Picioarele nu vroiau să mai funcţioneze, plămânii la fel, mă simţeam sleită de orice putere. S-a rezolvat cu o încurajare scurtă şi la obiect care mi-a ajuns tot uichendul. Apoi s-a dezlănţuit minunea. Mai întâi am scăpat de hainele groase şi am trecut la cele de vară, că nu se mai putea de cald. Apoi ni s-a arătat creştetul Ceahlăului în toată splendoarea lui, desupra pădurilor verzi şi proaspete, şi ne-am mirat în cor de sublimul peisaj.

Urcuşul a fost greoi din cauza lipsei de antrenament, a kilogramelor din spinare, a soarelui arzător şi a nerăbdării. Printre pomi, jnepeni şi petice de zăpată am răzbit către cabana Dochia care avea să ne fie gazdă pentru o noapte, am mâncat iaaaarrrr, pentru că eu una am o foame continuă la munte şi am pornit spre Toaca. Spre vârful ăla de care mă îndrăgostisem eu cu ceva ani înainte, pe care am mai urcat o dată, dar nu aşa... cu sufletul împăcat.

Am văzut un frumos apus de soare cu mâinile încremenite de frig pe aparatul de fotografiat şi m-am trezit a doua zi de dimineaţă să privesc şi răsăritul. Atâta linişte nu pot să cuprind în cuvinte! Nu ştiu să zic cum anume urechile nu îmi mai erau de folos la ora 6 dimineaţa în vârf de munte. Ciripiturile abia dacă se distingeau iar vântul era şi el în vacanţă. Soarele se ridica uşor, fără zarvă, fără pretenţii, încălzind culorile peisajului şters de dinaintea zorilor, lăsându-se admirat de spectatorii curioşi care îl pozau în faţa cabanei.

La coborâre am urmat un alt traseu, un alt peisaj magnific în care şedeau la loc de cinste măiestre pietre modelate de-a lungul anilor de vânturi aspre. Ne-am minunat de formele lor curajoase care păreau să fie puternic înrădăcinate în inima muntelui şi le-am admirat pe tot parcursul coborâşului nostru. Am căzut, m-am julit, dar am salvat totuşi cu brio aparatul foto şi am râs de mine bucuroasă că am rămas pe alocuri aceeaşi ameţită cu genunchii beliţi. Ăsta e rezumatului rezumatului de uichend iar restul poate veţi înţelege din imagini. Eu încă nu m-am întors cu gândul de acolo...

27 aprilie

2010-04-28T23:26:00.001+03:00

tortul pe care mi l-a făcut sor'mea

Nu ştiu alţii cum simt dar pe mine mă loveşte 27 aprilie în creştetul capului an de an. Deschid ochii înainte să mă deştepte ceasul şi mă întreb dacă astăzi... e chiar astăzi. Dacă n-am greşit socoteala sau pagina din calendar ori dacă nu m-am trezit în pielea altcuiva. Râd mereu... Ce obicei! Să primesc pupături, cadouri, urări şi flori doar pentru că deschid un nou dosar cu acelaşi nume pe copertă. Mai boţit un pic! Al câtelea este la număr îmi ia juma’ de an să mă obişnuiesc. Nu ştiu dacă cineva vreodată s-a trezit ca mine ieri, convins că pe undeva i s-a greşit socoteala la aniversarea din anul respectiv. E prea repede, e prea devreme îmi ziceam. Aţi greşit planeta, aţi greşit omul, aţi greşit camera. Apoi sună tata... iar el nu greşeşte niciodată la treburile astea. Deci e în regulă, eroarea e a mea, că m-am născut.

Asculta mai multe audio Muzica

Glitter in the air

2010-04-20T23:17:00.002+03:00

Uneori mă aşez pe margine, mă odihnesc şi ascult muzică. Şi e mai bine...

"Have you ever fed a lover with just your hands?
Close your eyes and trust it, just trust it
Have you ever thrown a fist full of glitter in the air?
Have you ever looked fear in the face
And said I just don't care?

It's only half past the point of no return
The tip of the iceberg, the sun before the burn
The thunder before lightning, the breath before the phrase
Have you ever felt this way?

Have you ever hated yourself for staring at the phone?
Your whole life waiting on the ring to prove you're not alone
Have you ever been touched so gently you had to cry?
Have you ever invited a stranger to come inside?

It's only half past the point of oblivion
The hourglass on the table, the walk before the run
The breath before the kiss and the fear before the flames
Have you ever felt this way?"

Asculta mai multe audio Diverse

(in)diferenţa

2010-04-15T23:40:00.002+03:00

Cristina şi Ciprian, acum un an.
Nu mai ştiu dacă am făcut eu poza sau doar trepiedul meu, dar tare mult îmi place.

Fără nicio legătură cu personajele de mai sus ori cu imaginea, aseară m-am uitat la "Te pui cu blondele" ca să văd cum se descurcă dom' doctor Bacalbaşa cu cele 50 (parcă!). Nu comentez, că atunci când vine vorba de blonde mi se tulbură gândirea. Însă Baca a spus o chestie care chiar mi-a plăcut şi mi-a rămas în minte:

"Nu te da mai mare decât eşti.
Vei fi nevoit să plăteşti diferenţa. "

Irosire

2010-04-09T01:00:00.003+03:00

Îmi plec fruntea cu toate încruntările mele în piept şi o las spânzurată aşa între îndoieli lipsite de miză. Din jocul ăsta de-a minciuna şi adevărul nu mai am nici de pierdut, nici de recuperat. De câştigat nici n-am sperat vreodată. M-am avântat legată la ochi într-o horă cu tine cea cu urechile astupate sperând, cred, că am putea juca doar pe jumătate privind, doar pe jumătate ascultând, doar pe jumate simţind... Nu mi-am dat seama că dacă tu te-ai împiedica eu nu mi-aş putea da seama la timp să te ajut. Că dacă eu aş cădea nu ai avea cum să-mi auzi strigătul ca să mă salvezi. De-acum nu mai contează cine şi unde şi cum s-a petrecut. Îmi iau porţia mea de greşeală şi plec. Ideea asta nu e descotorosire de vină ci dimpotrivă, asumarea ei. Ideea asta nu e răzvrătire sau ranchiună, e izolarea mea de tine. Mi-am luat în spinare ce ţi-am greşit şi ce m-ai greşit, ce ţi-am minţit şi ce m-ai minţit, şi îmi urmez mai departe singură calea în beznă. Cu o credinţă mai puţin.

Casă de piatrrră

2010-04-09T00:14:00.002+03:00

Într-o după-amiază nasoală de toamnă, pe când îi făceam pe ghidul prin Galaţi, am legat un pact. Ori mie mi se citea pe mutră disperarea, ori lui, nu mai ştiu... Dar ne-am zis atunci - parcă aşteptând într-o staţie - că dacă eu nu mă mărit şi el nu se însoară în zece ani ne căsătorim unul cu altul. N-am să-mi dau seama de ce fac oamenii afirmaţii din astea absurde cărora le ataşează şi termene-limită, dar m-am prins în secunda imediat următoare că trebuie să mă rog vârtos şi fără încetare pentru o minune în sensul lui, că în al meu...

Tase al nostru a întâlnit în vreo doi ani - rezonabil! - marea dragoste, s-a mutat de la Brrrăila toooooocmai la Arrrad şi s-a însurat. În pozele de la celălalt capăt al ţării, cu Roberto şi Crina în zi de primăvară, li se zăreşte fericirea şi împlinirea sfârşitului căutării. Casă de piatrrră să aveţi şi... copii de plastilină :P

Mailul care mi-ar fi putut schimba viaţa. Ieri!

2010-03-29T23:02:00.001+03:00

”Acesta este Îngerul Banilor trimite-l la 6 prieteni buni de-ai tăi sau membrii de familie şi te vei îmbogăţii în 4 zile. Trimite-l la 12 prieteni de-ai tăi sau membrii de familie şi te vei îmbogăţi în 2 zile. Nu e o glumă, dacă-l ştergi nu vei ştii niciodată!? Ea lucrează, cu adevărat lucrează!”

Ea? Adică... gluma!? Lucreeeaaazzzăăăăăă, cum să nu!

Primesc cam câte-un mesaj din ăsta pe săptămână, mă amuz şi îl şterg. Îmi rămâne în minte însă de fiecare dată întrebarea: cum de oameni întregi la minte, isteţi şi emancipaţi pot să înghită asemenea gogoşi? Cât de superstiţioşi pot fi indivizii care cred că un e-mail îţi poate aduce fericire sau nenorocire, bogăţie sau sărăcie, prieteni sau duşmani?

E drept că nu-i mare brânză să dai un forward la un asemenea mesaj la primii inşi din adress book şi cred că iniţialele numelui meu mă fac “privilegiată” din acest punct de vedere. Ah, n-am verificat dacă toţi destinatarii se numeau cu A sau B şi am şters deja scrisorica până şi din Trash! Oricum, să dai forward la orice rahat pentru că aşa e îndemnul este jalnic. I-aş răspunde mâine celui care mi-a trimis ieri vrăjeala de mai sus împreună cu o “icoană” reprezentând o individă cu patru mâini pline de podoabe. I-aş spune: dragule, sunt Îngerul Yahoo-ului şi am venit să verific dacă mai poţi de-atâta bogăţie. Ţi-au mai crescut două mâini? Aaa, nu? De unde ştii, te-ai uitat în oglindă? Atunci sigur eşti capabil să recunoşti un fraier!

Sunt sătulă de rugăciuni miraculoase sau talismane virtuale şi mă gândesc cu milă la strămoşii noştri care nu şi-au putut propaga bunăstarea prin e-mail. Vai de mama lor! Pe bune vorbind, tolerez glumele proaste şi pozele deocheate din inbox pe motiv că gusturile nu se discută. Indiscutabilă este şi stupizenia mesajelor amintite mai sus şi intolerabilă ignoranţa expeditorilor. Data viitoare îi pun să-şi scaneze palma stângă ca să le ghicesc eu viitorul, tot pe mail!

Primăvara de ieri

2010-03-28T20:59:00.003+03:00

Pentru că

2010-03-24T00:00:00.002+02:00

Gânduri, imagini, cuvinte, gesturi, priviri, atingeri, aprecieri, regrete, încurajări, şoapte, lucruri, peisaje, sunete, încercări, arome, paşi, forme, speranţe, tresăriri, zâmbete, eforturi, greşeli, flirturi, migrene, lecturi, impresii, surprize, discuţii, răbdări, cafele, amânări, dureri, prieteni, flori, melodii, bucurii, iubiri, raze, simpatii, răzvrătiri, mesaje, amintiri, oameni, pasiuni, temeri, frumuseţi, nostalgii, curiozităţi, pofte, idei, alergări, nădejdi, nuanţe, lacrimi, plimbări, plăceri, încrederi, vise, vindecări, socoteli, ore... mi se adună în palme zile la rând ca-ntr-o clepsidră care-mi măsoară... nu destrămarea ci invers, urzirea.

Din preaplinul inimii mele aş vrea să aleg ce e mai bun şi să dăruiesc, dar nu am cui. Mă opresc seara aici tăcând, fredonând, îngânând şi tastând. Ştiu că cineva acolo va citi şi va zâmbi aşa cum zâmbesc la rândul meu când aflu un om care înţelege. Distanţa, diferenţele şi dreptatea nu sunt coordonate ale sufletului. De-aia scriu pe blog...

2010-03-18T23:25:00.001+02:00

De ce scrii pe blog?

Mâncătorii de seminţe

2010-03-14T22:36:00.002+02:00

În zi frumoasă şi liberă de primăvară m-am îndemnat să ies la aer, să merg pe Faleză ca să verific dacă e bună de ieşit cu rolele. Mor de dor! Cu căştile în urechi, mâinile în buzunare şi gândurile printre crengi gata să înmugurească am încercat să-mi strunesc paşii alerţi, obişnuiţi cu alergătura zilnică pe culoare, trepte şi străzi. Până la colţ îmi antrenasem deja vârfurile adidaşilor să pedaleze armonios în ritmul muzicii şi îmi programasem privirea să vizioneze imaginile care urmau să înlocuiască obişnuitele filme de uichend.

După colţ ştiam deja ce privelişte urmează: tranşeele ISPA. Munţi de pământ amestecat cu piatră, şanţuri pline se gunoaie aşteptând să-şi primească conductele în care o să ne băgăm noi ceva... când vor fi gata. Altceva decât ne băgăm acum. Să vă spun sincer, ador liniştea de la mine din cartier de când au închis circulaţia aici la vale. Nu mi-e dor nicidecum de sirene, claxoane şi de traficul infernal din pricina căruia nu reuşeam să traversez strada ca să duc gunoiul. Dar nici nu-s fană a prafului transportat de vânt în biblioteca mea, ca să mă plâng şi eu pietoana de ceva :P

Paşii mei începuseră să se împiedice de-ai altora care făceau deja cale-ntoarsă de la promenadă. Oameni de toate vârstele pe chipurile cărora se citeau bucuria, indiferenţa, manelismul, preocuparea, curiozitatea. A căror buze se mişcau în ritm de cuvânt ori se chirceau în semn de tăcere. Din ale căror guri se iveau dezgustătoare coji de seminţe scuipate în aer.

Mă apucă aşa o revoltă când îi văd cu pungi, pumni sau buzunare doldora de seminţe, mestecând sacadat şi azvârlindu-şi şmechereşte mizeria pe stradă. Îmi vine să le dau peste mână şi să le strig: tembelilor, viaţa nu este un continuu meci de fotbal! Nu trăiţi în tribune, nu huiduiţi după bunul plac şi nu scuipaţi unde vă arde. Nu puteţi avea pretenţia să locuiţi într-o ţară civilizată câtă vreme asociaţi plimbarea şi conversaţia cu mâncatul de... rahat. De semniţe, pardon. Nu vă puteţi afişa în public murdari la gură şi cu palmele înnegrite de sâmburii copţi pe care îi rumegaţi în schimbul ideilor care vă lipsesc cu desăvârşire.

Ştiu că adunătura mâncăcioşilor de semniţe nu citeşte bloguri şi nici măcar titlurile articolelor de pe cornete sau etichetele ambalajelor în care îşi cumpără materia primă care face obiectul mâncătoriei lor. Protestez în scris, înjur în gând şi mă ţin departe de odiosul obicei al românului de rând. De la coada rândului...

*poza e din Bucegi, la altitudine, unde aerul e rarefiat iar mârlănia e în toi

“Ştii ce îmi vine să fac? Să mă duc spre cel mai apropiat cimitir, să mă aşez pe o bancă şi să aştept.

A... şi să casc… Pentru că oricum toată turma face la fel”

Anunt

2010-03-13T23:28:00.002+02:00

Cumpăr detector de minciuni. Să fie mic cât să-l pot prinde la mână pe cureluşa ceasului pe care nu-l mai port. Să-mi indice la fiecare oră cam cât la sută m-am mai amăgit. Să zbârnâie insistent când născocesc gânduri desprinse de realitate şi mă îmbăt cu închipuiri.

Mama

2010-03-07T20:12:00.001+02:00

O ascult dimineaţa trebăluind prin bucătărie şi-n liniştea unei zile neîncepute încă foşnetul prezenţei ei este mai relaxant decât orice melodie. Când mai scapă uneori câte ceva din mână spune nervoasă „acolo să stai!” şi-mi vine mereu să râd de felul cum vorbeşte cu lucrurile care par şi ele să o asculte, căci îşi întrerup zarva imediat. Mă sună mai târziu, după ce plec de acasă, ca să-mi zică să am grijă ce fac şi cum vorbesc că horoscopul mi-a prezis o zi tensionată. Iau aminte şi zâmbesc. Ştie ea ce ştie...

Mama merge la munte şi în Deltă încălţată cu adidaşi, purtându-şi rucsacul în spinare şi telefoanele mobile în buzunar. Dezleagă integrame şi sudokuri tot drumul şi-mi arată pe geam câte ceva deosebit. Hoinăreşte cu mine prin magazinele unui oraş străin şi acceptă până la urmă să se urce în telegondolă. Îi este cam teamă, văd bine, dar nu o spune pentru că în vocabularul ei cuvinte de genul ăsta nici nu există. Mă lasă să mă amuz pe seama ei căci ştie bine că-i va veni şi ei rândul să râdă de mine. Şi râde, vai cum mai râde, de nici nu-ţi mai trebuie alt motiv să i te alături într-un cor de hohote cristaline.

E cel mai iscusit diplomat. Nu minte niciodată şi nu-mi pune întrebări incomode care să mă oblige să o mint. Dar privirea ei supărată e ghilotina care îmi retează într-o clipă orgoliul lasând să curgă şiroaie de păreri de rău. Iar când îmi ling apoi rănile pitită în camera mea, jurându-mi că n-am să o mai pot privi în ochi vreodată, mi se strecoară până la nări miros fermecător de mâncare care mă face să uit de toate cele rele.

Mama mea este iubire, libertate şi frumos. Prin ele trăieşte, prin ea trăim.

2010-03-07T00:54:00.001+02:00

"De se va întâmpla să-ţi fie dor,
Şi ce frumos ar fi de-ar fi aşa,
Împreunează-ţi cele două mâini
Gândind că una e a mea"
(anonim)

Scumpelor mele fete

2010-03-01T13:18:00.001+02:00

Am învăţat una de la alta cum se fac hainele pentru păpuşi, cum se completează oracolele şi cum se sărută. Ne-am împrumutat haine, inele şi gesturi, ne-am răpit reciproc vise şi lacrimi. Ne-am invidiat pe ascuns frumuseţile şi ne-am lăudat neprefăcut reuşitele. Am învăţat una din greşelile alteia şi am reparat împreună ceea ce stricaserăm separat. Ne-am descoperit însuşiri şi îndemânări, ne-am criticat cu haz slăbiciuni şi defecte. Am fredonat aceleaşi cântece şi-am râs la aceleaşi glume, am probat aceleaşi haine şi-am băut din acelaşi pahar. Ne-am certat pentru lucruri stupide şi ne-am iertat ca şi când n-ar fi fost. Am descoperit împreună poezia, muzica, sportul, teatrul, gătitul, bronzatul şi... bărbatul :) (ca să rimeze!) Ne-am spus minciuni mai sincere decât orice adevăr şi ne-am înjurat mai drăgăstos decât orice alint. Ne-am îmbrăţişat cu toată iubirea fiinţelor noastre şi ne-am scris felicitări cu mâini tremurânde. Ne-am cumpărat una alteia flori şi ne-am legat inimile pe vecie.

Voi, toate femeile din viaţa mea, ar trebui să vă regăsiţi undeva printre rândurile astea şi să ştiţi că astăzi, acum, mi-am amintit de ce numele voastre nu ar putea fi vreodată uitate. Motivele ar mai fi sute, dar dacă am sta să le enumerăm nu am mai avea timp să plăsmuim altele noi.

De ziua lui Mărţişor vă doresc să aveţi mereu în suflete lumina şi căldura soarelui primăvăratec, să fiţi sclipitoare şi proaspete ca florile ce se ivesc zilele astea de sub frunzele uscate şi să nu uitaţi să alungaţi zi de zi necazurile şi norii negri cu un zâmbet radios.

Cum zice draga mea, ce bine că nu suntem singure pe lume!

Pozele sunt de acum doi ani, din Măcin. Primăvara la munte, în pădure, e cu totul alta decât cea de la oraş...

So vanished...

2010-02-27T22:11:00.000+02:00

Pauza mea de teveu a fost atât de lungă încât mintea nu mi se mai lasă spălată atât de uşor la maşinăria de transmis imagini frumos colorate şi cuvinte pompoase. Butonez iritată de la unu la treizecişiunpic şi iar de la capăt în speranţa că ceva incredibil mă va face să regret că i-am lipsit. Am nimerit la o oră de maximă audienţă pentru... reclame şi chiar sunt curioasă să aflu ce se mai vinde. Comercianţii de maşini se întrec să-şi atragă clienţi din rândul celor care deţin trei rable, Maggi ademeneşte cu premii copioase în mijloc de post iar bruneta de la L’Oreal recomandă o altă cremă care o mai salvează de-un rând de riduri. Unii sunt prea săraci să-şi cumpere maşini, alţii sunt prea bogaţi ca să gătească iar cei mai mulţi dintre noi am prefera o loţiune care să ne scape de griji. Dar pete avem cu toţii! Iar când puştoaica îmbracată cu hainele mamei se dă cu ruj pe toată faţa şi-i murdăreşte ţoalele apare instantaneu tipa cu „ai încredere în roz, uită de pete!”. Zeiţa asta cu sticla de Vanish în mână se arată oriunde se iveşte o peticică şi te învaţă cum să scapi de ea. Şi mă gândesc cu jind ce frumos ar fi să-mi vină şi mie mândra în pragul uşii de la baie atunci când îmi vine să urlu că am distrus vreo haină. Nu că n-aş avea Vanish, dar e cumpărat de la supermarket, nu picat din cer. Dar vă ofer eu un sfat gratuit: când aveţi de-a face cu pete care nu ies cu niciuna dintre soluţiile astea din reclame întrebaţi-mă cum face mama de le curăţă cu diluant. Wow, aş putea fi chiar eu zeiţa petelor :)

Ata ete

2010-02-22T00:43:00.003+02:00

„Ţo chei (it’s ok - n.n.), la ăştia veşnic ţo chei!”, spunea indignată mama despre optimismul excesiv al americanilor din filme. Şi am schiţat un rânjet, că hohotul de râs spre care tindeam mi s-a rostogolit înapoi pe gât când mi-am dat seama câtă dreptate are. La ei totul a fost, este şi va fi în continuare enervant de ok iar destinele li se ghidează după atitudinea asta - fie ea şi mimată - pozitivă.

Ştii care e în mintea mea corespondetul românesc al ok-ului? Cel care înlocuieşte întrebări greu de formulat şi răspunsuri dificil de rostit, adevăruri şi minciuni, încurajări, descurajări, convingeri, cotraziceri... Asta e. Adică pe bune: „asta e”. Astea sunt cuvintele care ies din gurile noastre oricând şi oricum, mecanic, pe negândite. Suntem blazaţi şi resemnaţi până în măduva oaselor şi nu ne ferim vreo clipă să ne lăudăm.

Contrazice-mă, te rog! Spune-mi că nu rosteşti niciodată formula de îmbrăţişare a sorţii de un firesc frate cu fatalitatea şi că nu o foloseşti lejer ca liant al discuţiilor dezlânate. Spune-mi că doar în mintea mea expresia asta suspendată în aer sună adesea ca apa trasă la wc şi că oamenii care o pronunţă sunt conştienţi de ceea ce zic.

Aş găsi multe exemple dar sunt sigură că ai destule proprii pe care să le rumegi acum. Te-aş apostrofa numai că ai devenit dependent/ă de prefabricatul „asta e” împreună cu derivaţii lui de tot felul şi ţi-aş mai zice să pui pauză şi apeşi apoi butonul de repeat până când vei pricepe că acceptarea necondiţionată prinde rădăcini adânci în mintea ta şi devine un mod de viaţă. It’s not ok, it’s gray...

„Mă uit în jur şi toţi sunteţi îmbrăcaţi în gri...”