Morgana Deltei

luni, 27 mai 2013

Şi am evadat, în cele din urmă, măcar pentru un uichend. În căutarea acoperişului galben, pe drumuri neprihănite încă de asfalturi. Destinaţia: o mănăstire cu hram oarecare. Propunerea mea: să îl schimbe în „Fata Morgana”. Măcar în anotimpurile ploioase, când „departele” lor se dilată anevoios spre un şi mai departe împiedicat în bălţi de noroi demne de un offroad spectaculos.   
Drumul până la Tulcea ne-a fost însoţit la fiecare pas de maci, berze şi tot soiul de imagini numai bune de-o şuetă despre cât de frumos este să mai ieşi din casă, din oraş... Să traversezi Dunărea o dată şi încă o dată, spre un tărâm necompromis încă de oameni. Braţul Chilia. Deltei îi şade bine aşa, sălbatică şi enigmatică. Cu drumurile ei bune de descurajat fiţe şi istovit gânduri necurate.
M-am trezit ca de fiecare dată, pe meleagurile Deltei, holbându-mă după păsări pictate în culori pe care nici nu mi le-aş fi imaginat vreodată. Am ascultat orăcăitul broaştelor şi cântecele zburătoarelor, am alergat după fluturi, m-am jucat cu câini pitici şi mi-a fost teamă de vaci. Am adormit sub lună plină şi m-am trezit la ora de pozat răsăritul.
O zi şi încă jumătate de hoinăreală pe meleaguri unde orele trec fără grija uitatului la ceas. Cu flori colorate la orice margine de cărare şi parfum de muşeţel plutind în aer. Cu apă cu gust de apă! Cu acrituri mâncate direct din copac. Cu gândul că vreodată o să fie vorba de o vacanţă mai lungă acolo. 

Întunericul din Noaptea Muzeelor

duminică, 19 mai 2013

Da, recunosc, nu vizitez muzeele decât cam o singură dată pe an. Nu pentru că e gratis, ci pentru că se petrece seara, în uichend, şi e oarecum un eveniment festiv la care dă bine numărul mare de vizitatori.
Nu cred că aş exagera dacă aş spune că ediţia de anul ăsta a fost cea mai... tristă. Am început turul cu Muzeul de Artă Vizuală care, pe mine una, m-a deprimat total. Crăpăturile din pereţi şi podele au eclipsat lucrările expuse, iar lumea de la etaj părea că se află într-un maraton de genul „hai să aruncăm o privire şi să coborâm înainte să se prăbuşească”. În programul muzeului mai erau trecute şi un concert, o reprezentaţie şi un film care cu siguranţă ar fi meritat prezenţa. Desigur, organizatorii nu au putut rezista tentaţiei de a le începe măcar cu zece minute mai târziu decât ora trecută pe afiş.
Casa Colecţiilor ne-a primit prietenoasă, ca de obicei, cu aceleaşi expoziţii pe care le revedem de trei ani încoace. La fel şi Casa Cuza, unde nu am mai avut onoarea de a vizita expoziţia de filatelie şi numismatică şi nici toaleta aflată în aceeaşi clădire. Pe motiv că erau închise. Singurul muzeu unde chiar am găsit ceva diferit de la an la an a fost cel de Istorie. O frumoasă expoziţie de arme care ar merita revăzută mai în detaliu şi, eventual, cu o concentraţie mai mare de oxigen în încăpere. Dar şi acolo am dat de aceeaşi atmosferă tristă a unui muzeu din ce în ce mai mic şi mai sărac. La Centrul Cultural nu am mai ajuns, pentru că trebuia să alegem o destinaţie care să aibă - categoric - toaletă funcţională şi deschisă. Nu glumesc!
Deci am ajuns la Muzeul de Ştiinţele Naturii. Care, după părerea mea, face anual un experiment pe spinarea vizitatorilor care trebuie să supravieţuiască cu doza minimă de aer. Ba mai mult, anul ăsta au venit şi cu testul surpriză de nimerit treptele pe întuneric. Şi ne-au tăiat de la porţia de observat planete şi servit o gură de aer proaspăt pe acoperiş.  
Aş zice că a fost cea mai sărăcăcioasă Noapte a Muzeelor la Galaţi. Că nici măcar wow-uri de-ale copiilor nu am auzit. Că nu am văzut vreun afiş care să anunţe vreo viitoare minunată expoziţie pe care să-mi doresc să o vizitez în timpul programului obişnuit. Că aceste instituţii ale culturii se prostituează pentru audienţă lăsând maşinile să se îmbulzească în curţi de muzeu ori permiţând vizitatorilor să se pozeze cocălăreşte lângă exponate. Cred că la anul voi propune o vizită la Brăila, ca să fiu sigură că vedem ceva nou.

Cum să fii mai isteţ decât pari, ori cum să pari mai isteţ decât eşti

vineri, 17 mai 2013

E home page-ul tău, deci ar trebui să te simţi ca acasă! google.ro. Ai auzit de el? Nu ca acasă când dormi, ci ca acasă când întreprinzi activităţi demne de un om cu ceva, ceva iq. Numai bun de folosit. Înrudite: dex.ro, dexonline.ro şi orice mai începe cu dex. Mai ştii ce-i ăla dex? Ori l-ai pierdut pe drum la ultima lucrare de control?!
Când scrii de parcă ai testa acum un nou alfabet, abia inventat, cum făceam noi în clasa a cincea. Şi nu nimereşti taste, nici cuvinte. Dacă te iau la bani mărunţi... acelaşi răspuns mereu: „mă grăbeam!”. Te grăbeai să... ce? Să dovedeşti că eşti semianalfabet?! Pe asta o ştiam deja, îţi citesc inepţiile zi de zi. Caută cuvântul în dicţionar, ştiu că n-ai auzit de el. De fapt... caută-ţi întreg vocabularul în dicţionar şi află dacă ai habar să îl foloseşti corect.
Şcoala a făcut din tine un individ căruia îi pasă de limba pe care o vorbeşte cam pe cât îmi pasă mie de densitatea glossului de buze. 0. Zero! D’aia îţi dau un sfat, un pont mărunt, numai bun pentru individul care ştie măcar ce-i aia copy/paste. Când eşti pe atât de prost cum eşti tu: scrie-ţi vorbele pe goagăl şi ai şanse destul de mari să te corecteze! Să-ţi aşeze cratima lipsă, să-ţi extragă i-ul în plus, să îţi sugereze un acord între două cuvinte la care tu nu ai fi avut cum să te gândeşti. Să te tragă de tz pentru a-ţi aminti că de la o anumită postadolescenţă nu mai e fun să îl foloseşti.
Când ţi se scoală să dai cu scrisul în oameni - pe facebook, pe mail, pe mess, pris sms, oooooricum, ooooricând - caută pe goagăl, risipeşte-ţi doişpe secunde, doişpe răsuflări şi câteva ţăcănituri de taste... ca să verifici cam cât de bine a ştiut profu’ să te înveţe limba română. E vina lui, ştiu...

Remiză

vineri, 10 mai 2013

Sunt zile în care timpul parcă se opreşte-n loc şi râde de mine: fraiero!
Iar zilele astea... le-am mai trăit de-atâtea ori încât mă opresc şi eu şi aştept. E o aşteptare de care nu am nici timp, nici chef, dar e răgazul pe care trebuie să mi-l iau până când semaforul din centrul existenţei mele se face iarăşi verde.
Aş fi curioasă să ştiu dacă mai simt şi alţii ca mine... Aş vrea să-mi spună cineva dacă îi sunt vreodată lucrurile atât de anapoda încât să-i vină să lase totul baltă şi să migreze spre un tărâm al nimănui, al nicăieri. Pentru că dacă am fi mai mulţi poate am găsi un sătuc unde să ne refugiem în vreme de criză a sufletului ca s-o scoatem la capăt.

* 2009... 2007... cine mai ştie... în fiecare an... de câte cinci ori