Cabina de probe. Că şoping nu se poate numi

Pe scurt, să zicem că aş avea de ales între munca silnică pe viaţă şi probatul a zeci de perechi de pantaloni, an de an. Aş alege, fără să clipesc, prima variantă!

Pe larg, cine dracu’ a decretat Galaţiul tărâm al anorexicelor? Că se uită vânzătoarele cruciş la mine când le întreb de mărimi trecute de 28. Da, am fundul mai amplu, las’ că nici cu al tău nu mi-e ruşine. Deci ai sau n-ai vreo cârpă care să nu stea pe mine de parcă aş fi împrumutat-o de la sor-mea mai mică!? Şi alte strigăte de genul care îmi scapără din privirile deja alergice la cabine de probă.

Bun, hai c-am găsit şi mărimi care să înceapă cu 3! Dar care, vai, se blochează la faza unde nu-mi încape piciorul în cracul zis şi pană. Mă îndes, cu eforturi supraomeneşti, într-o pereche de blugi şi vin cu ideea de a mă încălţa. Adică tind să-mi îndoi genunchiul, dar nu se petrece nimic. Pentru că el, genunchiul, e atât de înţepenit încât mă bate gândul să-mi cumpăr totuşi blugii în caz că-mi rup vreun picior şi am nevoie de fixare perfectă.

Admit că exagerez. Pantalonii ideali există, se fabrică şi sunt chiar superbi. I-am găsit, i-am probat. Îmi erau mari. Incredibil, m-am simţit nevoită să cer 28. „N-avem...” 

Memento

* foto Bogdan Dimofte

Nu ştii cum să priveşti golul, lipsa. Nici cum să-ţi conservi amintirile pentru mai târziu. Nu poţi să strângi din dinţi mai tare, nici să îţi ţii respirarea mai îndelung atunci când te apucă dorul. Îţi rezervi câte o porţie de plâns pentru serile în care timpul ştie să se rostogolească exact cât să mai retrăieşti, cât un deja-vu, o licărire de-o clipă. Clipeşti des în faţa unei fotografii, cu nodul în gât. Şi-n genunchi, şi în palme. Cu o grimasă. Că ea, bucata de hârtie, nu ştie să zâmbească, să radieze precum chipul pe care vrea să îl imite. Şi întorci privirea către un perete alb pe care proiectezi cei doi ochi albaştri şi un zâmbet plin de sinceră fericire. Porţi în suflet, în stomac şi în minte o linişte chinuitoare. Priveşti în jur de parcă ai fi pierdut ceva. Dar nu e nimic de găsit, de răscolit, de dat vina, de cântărit. Întâmplările sunt atât de fireşti încât plecatul frunţii în semn de aducere-aminte e singurul gest care merită. În lunile care se înghesuie una după alta te trezeşti cu o voce în minus, cu un cuvânt aproape şters din vocabular, cu un număr de telefon inutil... Nu ştii unde se duc oamenii când se duc, ştii doar că nu se mai întorc niciodată. Şi te doare nu atât lipsa cât deznădejdea. Că acolo - departe, aproape - nu ai cum să-i vizitezi orice-ar fi.