Trei luni. Coafura rezistă

luni, 27 februarie 2012
Şi... cum te simţi?” Iar gâtul mi se scufundă uşor între umeri. Căci nu am vreodată răspunsul pregătit. Cum să mă simt... De parcă n-aş fi mâncat de trei luni carne. De parcă plănuiesc de mult asta şi am reuşit în final. De parcă stomacului meu, frigiderului şi listei de cumpărături le-ar merge încă foarte bine.
În scurta experienţă de ovo-lacto-vegetariană m-a preocupat destul de rar ce aş avea sau nu de înghiţit. Mai mult m-am agitat să le explic altora că regimul meu exclude salatele cu piept de pui, cornuleţe cu untură, ciorbele cu zeamă de carne, până şi brânza topită cu aromă de şuncă. Cum să mai îndrăznesc să pronunţ că dieta nu are nimic în comun cu lepădatul kilogramelor?
Aaa, dacă mi-e poftă, vrei să zici. Da, salivez uneori la amintirea unei slăninuţe în saramură. Şi-mi fuge nasul după mirosuri de mici rostogoliţi pe jar. Dar numai când îmi amintesc câte indigestii mi-au provocat cei din urmă şi parcă mă simt dispusă să renunţ la ei pe viaţă. Sau vrei să ştii dacă ciupesc pe ascuns din salamurile care ne vizitează ocazional frigiderul? Îmi pare rău să dezamăgesc dar încăpăţânarea mea dă roadă bune măcar în domeniul culinar.
Mă simt fabulos, pe scurt. Căci ori de câte ori îmi impun o limită la diverse îmbucături  constat prin zeci de exemple cât de întrobiţi le suntem. Unii pur şi simplu ar renunţa mai curând la fumat decât la carne!

Winter photoshopping

miercuri, 15 februarie 2012
video

Timpul e când ai chef să fii tu

marți, 14 februarie 2012

Se rostogoleşte în mine un bulgăre de „dacă aş avea timp”. Şi creşte şi tot creşte invers proporţional cu cantitatea de minute în care chiar realizez ceva de pe lista mea de dorinţe.
Eu, dacă aş avea timp, nici nu m-aş atinge de calculator. (Prin timp a se înţelege: ore berechet, voie bună, entuziasm, bani în buzunar şi muzică bună.) Deci, dacă l-aş avea, m-aş afunda o săptămână întreagă în studiul unui goblen colorat într-un apus cum nu s-a văzut de când lumea. Şi când m-aş sătura de împuns pânza aş cocheta un pic cu fâşiile de hârtie în chip de quillling. Aş scoate din pungă încă un fular uitat de vreme şi de geruri, împletindu-l iute în semn de părere de rău că l-am abandonat. Şi aş încerca să imit una dintre brăţările cu care Lizu mi-a umplut caseta de podoabe.
Pe lista mea de lucruri pe care nicio pasiune nu le-ar putea cuprinde zac înşiruite o bluză în pătrăţele pe care am văzut-o purtată doar în vis, o geantă din reiat negru care în mintea mea, şi numai acolo, rămâne perfect croită, şi-o pereche de şosetuţe de bebe care s-au strămutat - teoretic - pe la toate mămicile care au trecut prin viaţa mea. Deci am un vis suprem înţesat de ace, aţe, andrele şi ţesături. Asortat pe alocuri cu un aparat de fotografiat şi glazurat cu orice altă îndeletinicire care se rezumă la braţe vânjoase şi imaginaţie cât de cât debordantă.
Cândva, ştiu sigur, voi avea curajul să-mi trăiesc viaţa pe care mi-o doresc. Până atunci  aştern planuri pe hârtie şi cumpăr totul de-a gata

Încă un velăntain şi mă duc

luni, 13 februarie 2012

Nu ştiu ce fel de îndrăgosteală folosesc alţii, dar a mea nu-şi iese din matcă niciodată. Nici de Velăntains, nici de Dragobete, nici de Mărţişor, nici de Crăciun, nici în alte zile colorate în roşu pronunţat. Până mai ieri aş fi ieşit în stradă să protestez împotriva aşa-zisei zile a îndrăgostiţilor. Dar m-am lăsat convinsă până la urmă că o doză-şoc de manifestări drăgăstoase face bine şi indivizilor de rând, şi economiei mondiale, şi florăreselor care îngheaţă zi de zi în Ţiglina.
Am admis: bine, e drept că o zi proclamată a dragostei nu strică. Să îşi poată declara oamenii iubirea sub pretextul că e ziua cea mai potrivită. Ascunzându-şi tremuratul mâinilor în sparele unei flori degerate, bătând din pleoape des ca să-şi ascundă lacrimile stârnite de fumul lumânării... cică.
Dar ce-i cu hemoragia asta generală care înroşeşte magazine de haine, supermarketuri şi restaurante? De ce aş vrea ca dragostea să îmi fie sinonimă cu o pereche nouă de blugi? De ce să stecor cadoul mult-îndrăgostit între odorizantul de wc şi punga de mălai? De ce să îmi petrec cina romantică într-un loc unde ştiu sigur că va fi arhiplin şi că voi pleca acasă cu nervi mai mari decât toată iubirea din lume? 

Piţipoancă cu ţurţuri

miercuri, 1 februarie 2012

Astăzi, în staţie, tanti fulga de nea m-a făcut să mă trezesc (iar) comentând de una singură pe stradă. Ea, frumuseţe rară, de sezon, purta pe cap o căciulă albă, blănoasă, pufoasă, imaculată, trendy şi... cam atât. Mă refer că asta era toată vestimentaţia ei friguroasă. În rest, o cârpă - pe care unii ar denumi-o geacă - care abia reuşea să-i acopere talia, blugi şi cizmele neapărat peste. Iar eu, Gerila din poveste, mai că m-aş fi dus la ea s-o întreb: fată, tu n-ai ovare? Tu n-ai circulaţie periferică chinuită? N-ai alergie la frig? Ţie nu-ţi îngheaţă curu’ (mă scuzaţi, sinceritate maximă) cât stai în drum şi aştepţi maxi?
Şi uite aşa mă mir eu iarnă de iarnă când îmi iese în cale cât un exemplar de piţipoancă despuiată. Pentru că nu înţeleg în ruptul capului ce sistem de apărare secret împotriva gerului are. Pentru că nu văd niciun tip care să-şi scoată nasul din guler şi să întoarcă capul ascuns în glugă după ele. Pentru că ştiu că o haină de iarnă costă mai puţin decât o vizită la ginecolog şi tratamentul prescris apoi. Pentru că pur şi simplu nu pot crede că nu-i este frig.