Cuburile Angelei

vineri, 22 iulie 2011
Publicat de Angela Ribus

Micul ecologist ratat

luni, 18 iulie 2011


Într-o seară cu lună şi stele frate-miu cel mare a venit cu ideea să adunăm plastic şi să-l... valorificăm. Nu pentru că o familie atât de numeroasă ca a noastră s-ar putea îmbogăţi de pe urma plasticului reciclat. Ci pentru că avem ceva gene care ne stârnesc pasiuni semiecologiste.
Deci ne-am pus pe strâns gunoaie. Iar eu - excesul de zel în pesoană - m-am apucat să spăl paharele de la iaurt şi caserolele de la carne, că nu le puteam depozita murdare în debara. Şi am adunat ambalaj cu ambalaj, sticlă turtită cu sticlă turtită, pix terminat cu pix terminat, până am strâns un sac întreg. Un sac înghesuit, folosit în cel mai economic mod posibil, că doar nu era să stric toţi sacii în care ne-am cărat hainele când ne-am mutat.
Şi exact cam pe când reuşeam să declar complet primul episod de reciclare frate-miu făcea primul transport de gunoaie. Evident, fără al meu sac! Cincisprezece kilograme de sintetice înghesuite în portbagaj şi peste bancheta din spate. Ne-a povestit aventura lui cu primul transport de materiale plastice şi ne-a spus cu zâmbetul pe buze că nu mai repetă figura. Că şi-a umplut curtea cu o mulţime de gunoaie din care a câştigat 11 lei. Vorba lui tata: „îţi dau eu dublu, numai să le arunci”! Drept pentru care mi-am luat inima în dinţi şi am abandonat sacul vizavi, în locul unde nu există nici verdeaţă, nici selectare, nici ecologie. Cu speranţa pitită tainic în suflet că peste noapte va veni gaşca de ţigani care adună plastic şi îmi va mulţumi o nanosecundă pentru gestul mărinimos de a le fi pus deoparte vreo... 50 de bani.
Evident, se vor găsi voci care să întrebe de ce nu am dus eu singură sacul la un centru de colectare. Dacă tot m-am străduit să-l adun! Răspunsul meu ar fi că nu există niciunul prin apropiere, că de la a spăla ambalajele din plastic şi până a le transporta la kilometri depărtare intevine, totuşi, un soi de comoditate.
Mi-aş dori însă, nespus de mult, să am aici, în spatele blocului, nişte pubele din alea colorate, în care se colectează selectiv gunoaiele. Ca în toate ţările cât de puţin civilizate. Să pun deoparte cutiile de bere golite şoptindu-le nostalgică „pe curând” în speranţa că se vor întoarce vreodată măcar sub forma unui tub de super-glue.
La mine în debara tronează acum o „arhivă” de hârtie care se vrea a fi reciclată. Ce naiba să fac cu ea!?

La trenuleţe punct ro

joi, 14 iulie 2011



Mulţumiri lui Cass pentru unele dintre poze

video



Uichend în Capitală. Ai zice că-i previzibil, nu? Că ne-am ascuns de caniculă în mall şi ne-am risipit pe la film orele care ne mai despărţeau de întâlnirea cu Bon Jovi. Aşa să tot fi fost dacă nu aveam o gazdă sătulă de toate astea şi hotărâtă să înfrunte gradele Celsius. Drept pentru care ne-am aventurat duminică dimineaţă într-un tur arhitectural al zonei Kiseleff organizat de domnul Valentin Mandache. Şi-ar fi de prisos să mai spun cu ce alţi ochi începi să priveşti o casă după ce eşti ghidat de o persoană avizată printre detalii şi istorii. Dar după trei ore de hoinărit pe străzile încinse călcâiele noastre zvâcneau la unison de-atâta istovire şi ne-am refugiat, din nou, prin cele mai răcoroase colţuri ale Bucureştiului.
După ce ne-am luat o nouă porţie dă fiţe şi film am pornit către o ţintă care ne bântuia de vreo 24 de ore. Căci descoperise Lau pe net o terasă unde trenuleţele ar face muncă de chelner şi odată ce ne răspândise vestea ardeam de nerăbdare să vedem cu ochii noştri.
„La trenuleţe” e desprinsă din visul unui împătimit. Se vede de la o poştă. Este atelier, birou, crâşmă şi... cine ştie... poate şi locuinţă, la parterul unui bloc. Iar terasa unde am ţinut noi să ajungem are vreo cinci-şase mese botezate după gările din Valea Prahovei. Predeal, Azuga, Buşteni... Apeşi pe buton, vine o drezină care îţi preia comanda, după care un alt tren îţi aduce în vagoane băutura şi paharele. O jucărie pentru oameni care mai ştiu încă să se joace, aş zice.

Bon Jovi

luni, 11 iulie 2011


Priveam mulţimea de oameni care se prelingea dinspre gura de metrou către cărările Parcului Izvor. În stadiul de aşteptare mintea mea toca o singură întrebare sfredelitoare: câţi dintre indivizi aveau la ei un aparat de fotografiat? De altfel singura mea preocupare în orele de dinaintea concertului a fost dacă să iau sau nu cu mine obiectul despre care auzisem că se confiscă la intrare. Şi l-am luat până la urmă, încrezătoare în geanta mea cu buzunare tainice.
Am ajuns în final la ceea ce urma să fie concertul Bon Jovi. Un eveniment care, inevitabil, începea cu o coadă care se lungea şi se lăţea cât vedeai cu ochii. O mare de oameni care încerca în acelaşi timp să intre la concert, să îşi găsească cunoscuţii, să respire şi să îşi păstreze entuziasmul. A durat ceva mai mult de jumătate de oră să străbatem distanţa care ne despărţea de ceea ce era - cred că doar pentru mine - primul mareeeee şi adevărat concert. Atât de adevărat încât a început fix la ora trecută pe afiş. Dar am reuşit până la urmă să ne găsim locurile cam pe la a doua melodie şi le-am plâns de milă celor care aveau să mai rateze câteva din pricina organizării... româneşti.
Pentru mine şi Lau concertul Bon Jovi a însemnat clar agonie şi extaz. Pe cât am fost de fericiţi că ne aflam acolo pe atât am fost de nefericiţi că nu ne aflam... mai încolo. Căci împrejurările au făcut să avem bilete la tribune şi să îi privim cu jind pe cei care rockuiau, cum se face la un concert rock, mult mai aproape de scenă. Dar aşa ne-am ales cu o promisiune pentru următorul concert...
Despre recitalul care ne-a ţinut în priză timp de trei ore cred că s-a spus la ştiri cam tot ce era de zis. Că Bon Jovi au făcut un spectacol incredibil, fără pauze şi fără fiţe. Ne-au câştigat respectul veşnic nouă celor care, obosiţi fiind de-atâta admiraţie şi fredonat, ne odihneam pe scaunele din dotare şi aşteptam următoarea melodie care să ne aducă în poziţie verticală.
De-acolo din spate am privit încântată o mulţime de oameni care vibrau la acordurile formaţiei mai mult sau mai puţin preferate. L-am admirat în special pe un tip aflat la trei paşi de noi, tatuat şi „tricotat” cu Bon Jovi, care ştia absolut toate versurile. Un fan trecut de prima... adolescenţă, care ne-a dat curajul să visăm că i-am putea semăna cândva, peste vreo zece-douăzeci de ani. Numai să fim şi noi şi ei sănătoşi!

„Ne-a luat câteva decenii să ajungem aici... Mulţumim pentru răbdare!” (Bon Jovi)





video