Ţi-au citit, înainte să adormi, povestea cu „Fetiţa care l-a luat pe Nu în braţe” şi te-au învăţat că e greşit să refuzi. Că eşti prea mic pentru a lua decizii. Că trebuie să-i laşi pe alţii să hotărască în locul tău.
De mult nu-ţi mai aduc basmele somnul. Moş Ene vine acum cu griji şi termene-limită. Oamenii roiesc în jurul tău cu probleme şi întrebări la care aşteaptă să le răspunzi. Te-ai obişnuit să taci, crezând că liniştea lasă loc gândurilor să vorbească. Ţi se pare că stinghereala din privirea ta blândă şi neliniştea de pe fruntea-ţi senină grăiesc asemănător cu inflexiunile vocii. Că ceilalţi vor înţelege - dacă eşti de acord sau nu - fără să fii nevoit să le-o spui.
Oricât de bine intenţionat ar fi, oricâtă bunăvoinţă ar avea, fiecare om cântăreşte şi judecă cu propriile unităţi de măsură. Logic şi firesc. Unii s-ar putea să nu-şi dea seama că greşesc, alţii s-ar putea să nu realizeze că au întrecut măsura. Nemulţumirea şi indignarea ta vor fi mute, invizibile, zero... dacă nu le rosteşti.
Învaţă să spui nu dacă ceva îţi displace. Blând şi senin, aşa cum eşti tu. S-ar putea să constaţi cu mirare că unii chiar îţi pot înţelege punctul de vedere. Vei cunoaşte, desigur, indivizi incapabili să respecte o altă părere decât cea a lor. Dar vei înţelege într-o zi că oamenii au început să vorbească pentru că pur şi simplu nu se mai puteau înţelege prin semne. Şi mare dreptate aveau.
|
|
